::: AUDIO :::
::: TXT :::
Răzvan Petrescu
Mandarina
STOP!
Nu ştiu de ce m-au ales, sînt sergent de 30 de ani şi mi s-a făcut un instructaj de numai 50 de minute din care n-am priceput decît desenele, dar nu pe toate. Azi, prima zi la noul loc de muncă. Departamentul A, a doua cameră pe stînga, o uşă din plastic violet antiglonţ. Mi-am numărat colegii (o veche deprindere de la filaj, mi se lehămeţea stînd în maşină ore-n şir, aşa că număram trecătorii pînă apărea subiectul şi-şi cumpăra o îngheţată tocmai cînd nu se găsea, imediat treceam gestul în raport şi coboram să-mi iau şi eu una), sînt cinci. Toţi cu căştile pe urechi, neclintiţi. M-am aşezat şi m-am uitat o vreme la panoul de comandă, plin de beculeţe care clipesc întruna plăcut, apoi mi-am pus şi eu căştile şi-am deschis la întîmplare o linie nesecurizată cu intermitenţe roşii, cuplînd aparatul de înregistrare. Am auzit chestiile obişnuite, potop de înjurături, o poezie populară, noroc că puteam supraveghea în acelaşi timp o plasmă unde se transmiteau imagini de la camerele video dintr-o editură transformată în hotel cu profil umanist. Erau doi care nici n-au mai aşteptat să intre c-au şi sărit unul pe altul, la început am crezut că se iau la bătaie, o fi fost şi de la transmisie. Nu, era ceva de dragoste. După opt ore de ascultat şi vizionat, am ajuns acasă nu ştiu de ce fără glas, nici n-am putut să-i spun neveste-mii să-nchidă mobilul, discuta iar c-o vacă despre care eram sigur că-i urmărită căci vorbea codificat fără să fie nevoie. Înainte să adorm mi-am adus aminte de-o convorbire în care obiectivul, un muzician (nume de cod G2), îi zicea unei doctoriţe (nume de cod T1) numai lucruri ciudate, mi s-a părut că-n germană, pentru că aia gîfîia. Unul dintre colegii mei, care acuplase şi el la telefon, transcria de zor, c-un rînjet fix, nu sînt sigur că înţelegea altceva decît silabe elementare, însă şi ele sînt probe – se trimit la o secţie specială.
M-au mutat la alt birou, unde trebuie să supraveghez mesaje prin e-mail, a trecut un an, am ajuns sublocotenent cu felicitări. Tehnica nu mai are secrete pentru mine, doar că-i mai greu la calculator decît la căşti, mă dor ochii, deci va trebui să-mi pun ochelari acum, cînd nu mai am mult pînă la pensie, să-mi iau unii albaştri. Urmăresc treizeci de indicative. Printre ele, muzicianul. Discuţiile cu T1 sînt cam pe acelaşi tipic ca la celular, el scrie vreo jumătate de ecran, ea-i răspunde-n cîteva cuvinte, rar peste zece, fără punctuaţie şi cu un corp de literă mic. Însă acum el face ce nu putea la telefon (deşi e adevărat că de multe ori fredona din opere, cînd ridica vocea trebuia să depărtez căştile, îmi ţiuia urechea), îi trimite linkuri, şi, cînd fac click, se deschide fără excepţie o pagină pe YouTube, numai muzică. În regulament nu scrie că-s obligat să le ascult, l-am întrebat şi pe căpitan şi-a zis că nu, nu-i nevoie, totuşi după atîta experienţă cred că-i posibil să se găsească lucruri importante acolo, aşa că audiez piesele, pot exista nume, cifruri, parole unde nu se aşteaptă nimeni, în Missa solemnis de pildă, la minutul treizeci şi doi. Bineînţeles că după trei luni de chin infernal am cerut transferul la vechiul birou sau măcar un concediu medical de-o lună, nu mai puteam, toată ziua numai violine, oboaie, trompete, că-i mai trimitea şi jazz, era o varză-n capul lui G2 de mă mir cum rezista T1, cred că doar se prefăcea că ascultă, căci ce mesaj secret poate ascunde o dublă linie sonoră la başi într-o sonată pentru vioară şi pian de Haydn, şi totuşi începusem să fiu sigur că exista ceva special prin tonele de muzică trimise. După un calvar ce ameninţa să devină permanent, mi-am dat seama într-o zi că trebuia s-o iau uşurel. Prin urmare m-am întrebat ce diferenţă este între Clavecinul bine temperat interpretat de Glenn Gould (timp: 3:30:57) şi ăla al lui Sviatoslav Richter (4:34:52). Păi, limpede: o oră şi patru minute, Gould îl cîntă mult mai repede. Acum, apare firesc întrebarea de ce mama dracului îl cîntă mult mai repede. Ce se află în spatele acestei deosebiri (i se mai spune şi restanţă, foarte interesant, în cazul lui Richter)? Se disimula un lucru ce nu putuse fi transmis la o dată stabilită? Orele, minutele şi secundele erau de fapt informaţii, termeni calendaristici camuflaţi? Mai mult ca sigur. Dar ca să aflu exact trebuia să învăţ să cînt, mi-am luat un pian fără coadă şi profesor de muzică, m-am împrumutat pînă peste cap, nevastă-mea a înaintat divorţ. Nu-mi păsa, aveam enorm de lucru, plus recuperarea întregii mele copilării. Am progresat. După cinci ani puteam explica comandantului la raport de ce sonata D. 960 a lui Schubert în si bemol major sună mai bine în versiunea lui Arrau decît în aceea a lui Ferber. Dacă nu mă credea, îmi putea întreba colegul – cel care se conectase pe vremuri la acelaşi telefon ascultat de mine, numai că el urmase un drum diferit, devenind specialist în Mahler. Totuşi, era în măsură să demonstreze, la pianul unităţii, că Arrau are un tuşeu şi ferm şi aerian, şi deschide prima parte a sonatei (Molto moderato) spre o dimensiune la care nu s-a gîndit nici Schubert, dezvoltarea tematică fiind mai degrabă de natură mozartiană decît beethoveniană – Schubert a compus sonata în 1828, la un an după moartea lui Beethoven, însă a fost publicată nouă ani mai tîrziu. De ce? Normal că-i suspect. În acelaşi timp, am reuşit să sparg codurile muzicale preclasice, şi, prin urmare, să cercetez legăturile mascate dintre Pachelbel, Bach şi Händel, pe de o parte, şi John Coltrane, Miles Davis şi Ben Webster, pe de alta (aici voi deschide o nouă pistă de investigaţie, centrată pe abuzul de droguri şi alcool). În opt ani, T1 devenise expertă în muzicologie, iar G2 cîştigase trei premii internaţionale pe care i le-a dăruit – l-am identificat pe video cum ieşea din maşină cu statuetele şi intra cu ele-n vila lui T1 de la Cernica; îl aştepta întotdeauna după uşă, cu un văl pictat pe ochi, a fost imposibil să-i filmăm chipul. Bine că exista în baza de date. M-am văzut nevoit să învăţ şi limba engleză, ca să pot pricepe ce anume tăinuia un titlu precum Wake up, little sparrow. Sau Death letter. Şi, mai ales, Stop!. Cînd ea i-a trimis Leave me standing alone şi el i-a răspuns cu St. James Infirmary (versiunea Armstrong), mi-am dat seama că era o chestiune de zile pînă la un final aşteptat. Nu l-am mai prins însă, deoarece am fost trimis în misiune aici, împreună cu mai mulţi colegi, unde ne putem etala cunoştinţele fără nici o restricţie, mie chiar mi s-a dat voie să-mi aduc cizmele. De-o săptămînă discutăm aprins care-i cel mai bun recviem, fiecare dintre ele avînd susţinători încrîncenaţi. Recunosc că dintre cele semnate de Mozart, Brahms, Verdi, Fauré şi Berlioz (La Grande Messe des Morts e-n franceză, încă nu ştiu precis ce înseamnă, deocamdată am început să deprind rîrîitul), înclin în favoarea muzicii lui Verdi dintr-un singur motiv: o pot interpreta pe toate vocile deodată, aşa cum m-a asigurat ieri domnul doctor. Mi-a asigurat şi colegii, toţi avem repartizată cîte o rezervă frumos capitonată, cu o vizetă la care cîntăm.
(Fragmentt din volumul Mandarina, Curtea Veche, 2017)