::: AUDIO :::
::: TXT :::
Claudiu Komartin selecție de poeme (Poate că există un refugiu în frumusețe) Poate că există un refugiu în frumusețe. Ani de-a rândul am vrut să cred asta. Că pot vedea limpede fără să privesc. Că pot auzi clar fără a fi nevoit să ascult. Nu am nimic de spus despre societate. Nu am avut niciodată. Credeam că aș putea fi într-o zi eu prințul lui Rumi care și-a contemplat sufletul. Nu știu nimic despre suflet. Nu mi-am văzut aura niciodată. Biologia nu mi-a dezvăluit altceva decât mutații și procese evolutive. Un fizician spunea că e posibil ca fiecare gest pe care-l începem să dea naștere unei lumi. Lumi paralele, în care purtăm pălării ciudate și suntem fericiți. (din Cobalt, 2013) Tornando al paese În adolescenţă, mi-am dorit o reconciliere cu locul acesta, pe care nu îl înţelegeam şi care mă insulta – şi totuşi, era singura mea legătură cu o existenţă ale cărei ecouri îşi făceau răbdătoare drum către mine, un orăşean capricios, vulnerabil şi mult prea stângaci, printre buruieni şi prundişuri, cu insectele care mişunau în voie pretutindeni, nu departe de lacul cu ape aurii sub acelaşi soare ce presară acum, ca şi atunci, o zgură fierbinte peste lucruri şi vietăţi. Oamenii sunt dintotdeauna la fel: impasibili în faţa suferinţei şi neîndurători cu cei mai slabi. Văzându-i, înţeleg că, aici, viaţa mea are legătură mai mult cu ritmurile animalelor mărunte pe care ţăranii le urăsc sau le tratează cu dispreţ. Printre ei, mama mea decepţionată şi tatăl meu îmblânzit – deşi sunt în sfârşit acasă! – par uneori nişte figuri tragice sub cerul sângeriu şi nici o scăpare şi nici o consolare nu le va invada inimile decât într-un târziu. sept. 2008 (din volumul Un anotimp în Berceni, 2009, 2010 (și cu vată în nări simt) domnule iepure domnule iepure încotro vă-ndreptați? sunt singură și departe de casă ce mă voi face până la ziuă înserarea se lasă încet ca smiorcăiala unui retardat și nimeni nu poate găsi alinare decât în el însuși domnule iepure domnule iepure e crunt să lovești dar ei continuă și lovesc dinastii ale neputinței tone de lăcomie și frică mușcata de zgură zidește gurile dar eu și cu vată în nări simt cum duhnește a viață fiecare moleculă care gonește bezmetic prin univers domnule iepure domnule iepure ca o vomă urcă în mine dorința de a răni de a provoca brutal frumusețea instinctele înăbușite într-un torent de pragmatism și rigoare acum aproape de sfârșit fără milă cu cei care mă iubesc îmi prind curelușele și apăs pe pedală (din Dezmembrați, 2015, semnat cu heteronimul Adriana Carrasco) fondul problemei rămâne intolerabilul dogma asta care flatează și bagă frica în oasele celor care nu vor s-accepte în ruptul capului că o tijă de fier intrată pe cur nu te face mai bun sau mai drept în fața unui dumnezeu din prefabricate crescut în minciună aș vrea să uit că am fost botezat de comsomoliștii revelației de maimuțele astea cu patrafir și chitanțier care cred că știu cel mai mic lucru despre iertare și viața veșnică când eu trăiesc aici unde pământul e aruncat în grabă și mâini păroase cu unghii pietrificate mă apucă și mă dau la o parte pentru că pute pentru că put fățărnicia și negoțul lor cu frica noastră de moarte și asta rămâne nepedepsit și pe pământ și în ceruri și încerc să uit vorbele alea nenorocite „ce cuminte și împăcat stătea el acolo nu i-a lipsit nimic lu’ nea mircea a avut de toate și aer condiționat a avut flori lume și cu cât dichis l-au văxuit ăi de la morgă ai fi zis că e viu” (din Autoportret în flama de sudură, 2021, 2023) Nu am să te mai hrănesc, așa cum te-am obișnuit. Pentru o vreme voi fi plecată într-o țară unde cei bogați nu beau șampanie din protezele veteranilor nici politicienii nu țin la spate cuțitul de măcelar în timp ce-ți vorbesc mieros despre inechitate. Va trebui să te descurci singur să fii mai departe victima indignată care se plânge mulțimii, care pozează și râgâie emfatic ca o tragediană a show-urilor televizate, să fii cel care-și vântură bubele spre dezgustul și umilința celorlalți, pe fundal de harfe și clopoței experimentali. Da, țara e pustiită de bune-intenții, iar ticăloșia rămâne cea mai prețuită artă de către acest popor de păstârnaci democrați – însă tu să te ții tare și să ai grijă de tine chiar dacă porți cămașa tatălui tău și nasturii de os de la butoniere îți amintesc că nici unul dintre noi nu e mult mai mult dedesubtul cărnii (din Autoportret în flama de sudură, 2021, 2023) Strofe A venit frigul și lumina supurează la ziuă pe trunchiuri în disprețul rapsozilor. S-a făcut coajă, dar parcă tot mai doare – dedesubt zvâcnește cumpătat, în timp ce pe trotuare e zbenguială de frunze amestecate cu gunoaie, ăsta-i orașul și știm că nu e altfel nici la sat. O să treacă și echinocțiul de toamnă: iar suntem buni de plată. Emanuel începe să distingă în silueta aplecată deasupra căruțului o ființă înaltă și tehuie, căreia-i intră vântul pe sub cămașă, care îl mângâie răcoros și-i trage pătura până sub bărbie. Apoi anul va fi tot mai mult în scădere, și ziua va descrește și ea, înăcrindu-ne gesturile ca pe lapte – râvnite de nori răpănoși, toate-ale noastre mai dragi se vor trage-n spatele draperiilor, unde așteaptă balansoarul, tigrul cu mustăți de focă, florile uscate din glastre. (din Autoportret în flama de sudură, 2021, 2023)
(Selecție din volumele Autoportret în flama de sudură, Dezmembrați, Un anotimp în Berceni, Cobalt)