::: AUDIO :::
::: TXT :::
Ana Blandiana din Integrala poemelor Ce-ar fi să decidem să ne visăm Ce-ar fi să decidem să ne visăm Unul pe altul în același timp ca și cum ne-am da întâlnire în vis? Cum nu m-am gândit mai demult la această soluție de compromis? Nu trebuie decât să fixăm Timpul și locu-ntâlnirii, dar oricum, și oricând și oriunde ar fi e sigur că noi suntem mirii Care trebuie doar să adoarmă pe muchia subțire-ntre lumi paralele a unui stilet ce ucide și scrie înfipt în iubire până-n prăsele. La cules îngeri … Din când în când Un pocnet înfundat Ca la căderea Unui fruct în iarbă. Cum trece timpul! S-au copt și-au început să cadă Îngerii: S-a făcut toamnă și-n cer… Ora Oasele mele de-argint În jurul cărora Se torc lungi orbite de sori Luminând disperării, Simt că se-apropie ora Anunţată de atâtea ori. Totul e pregătit, Înşiră-ţi, stăpâne, Generaţiile mute de sclavi Sub catarg! Valurile mării se trag Ca nişte gingii bătrâne De pe dinţii bolnavi. Alb pe alb Scriu cu alb pe alb Deși știu că nimeni Nu va putea să citească, Nici chiar eu, După ce voi fi uitat ce am scris. Binele este întotdeauna Greu de înțeles – E mai ușor să accepți un eres În paradis Decât o jertfă benevolă omenească. Mă încăpățânez Să scriu alb pe alb Deși mi se spune Să folosesc cel puțin Litere cu sclipici, Când desenez ramuri de măslin Sau fapte bune Plictisitoare. Dar, Acum și aici Nu am decât o culoare Care poate Să le cuprindă pe toate Și scriu cu alb pe alb În zadar. Râul cu un singur mal Moartea pe malul căreia stau E numai o clipă de întrerupere, Cât să te hotărăști Să intri cu picioarele în apa rece ca gheața Și să pășești înghețat pe pietrele lunecoase Până la celălalt mal. Nu mi-e teamă de traversare Mi-e teamă de clipa în care Țărmul părăsit dispare-n aval Ca și cum moartea ar fi un râu Neînstare să aibă Decât un singur mal. Îți aduci aminte plaja? Îți aduci aminte plaja Acoperită cu cioburi amare Pe care Nu puteam merge desculți, Felul în care Te uitai la mare Și spuneai că m-asculți? Îți amintești Pescărușii isterici Rotindu-se-n dangătul Clopotelor unor nevăzute biserici Cu hramuri de pești, Felul în care Te îndepărtai alergând Înspre mare Și-mi strigai că ai nevoie De depărtare Ca să mă privești? Ninsoarea Se stingea Amestecată cu păsări În apă, Cu o aproape bucuroasă disperare Priveam Urmele tălpilor tale pe mare Și marea Se-nchidea ca o pleoapă Peste ochiul în care-așteptam. Oh, trupul tău Oh, trupul tău îl văd printre cerneală, Cerneala-nămolindu-ne și-n somn Ca o sudoare acră, animală. Vreau să te-ajung Și degetele-mi lunecă, Nu te mai văd, Abia te-aud, Spune-mi, mai spune-mi Că la fel ne-ntunecă Vârtejul în care m-afund. Te chem, Dar violent ca dintr-o rană Cerneala izvorăște între noi. Mă mai cunoști, mă mai aștepți, Mă mai îngădui înapoi, Mă mai primești Din vânătul noroi? Mai vii Peste câmpii albastre, Mări pustii, Înlăcrimat și mut Ca să îți pot întinde O gură tremurată spre sărut Cu buze-nvinețite de cuvinte? Fără tine Fără tine Lumea îmi pare deodată mai mare, Mai mare și mai fără rost Ca o cameră nemobilată, Ca și cum ar fi căzut Câțiva pereți fără de care Nu mai știu să spun Cum a fost. Știu doar că nu se vede nimic Până în zare, Fără să înțeleg zarea ce e, de fapt. La fel de străin de trecutu-n zadar De viitorul sumar, Prezentul nu mi-e un dar, Ci un rapt. Fără tine
(Selecție din volumul Integrala poemelor, Editura Humanitas, 2019)