::: AUDIO :::
::: TXT :::
Augustin Buzura Absenții Revăzui mental un șir halucinant de bolnavi selenari, al căror mecanism psihic deviat mi-a rămas pentru totdeauna neclar. Fata aceea de o frumusețe desăvârșită care nici măcar n-a încercat să mă convingă că în timpul unei eclipse de lună i s-a înfipt în piept o rază neagră, otrăvitoare... Bătrâna evreică, deșirată, ce-mi dovedise cu probe – cârpe murdare, pietre, nasturi, staniol – că este femeia pentru care regele David l-a sacrificat pe Urie... Studentul care, după ce se învârtise buimac, ore-n șir, în jurul unui stâlp de telegraf, pentru a corecta orbita Pământului, îi vârâse, pe sub ușă, rectorului, o scrisoare prin care-l anunța că este destituit: „Nu-mi face plăcere să-ți mai văd mutra pe distanța rectorat-măcelăria din colț și biserica reformată. În rest, află că nevastă-ta-i o gagică mișto, care fericire ți-o doresc de la bunul Dumnezeu”. Apoi sfântul Francisc, Oppenheimer, Socrate, Debora, Salomeea, atâția împărați ai Europei și ai Africii de Nord, savanți și navigatori moderni și, în sfârșit, Ada, slăbiciunea mea adolescentină, căreia, printr-o stupidă ironie cu iz de romanță, a trebui să-i administrez kilogramele respective de insulină. „Tu? Dar cine ești? Fii, te rog, politicos. Nu te-am văzut niciodată”. Cu mișcări domoale, aproape obosite, cu ochii ei lucioși, ușor mirați, ea păstra o elegantă distanță între noi, halatul meu părea să nu-i facă nicio plăcere. Avea 6.000 de ani și 865 de copii făcuți cu „n” persoane cosmice, prin simplu contact spiritual; unii purtau nume, alții cifre, dar de mulți uitase, o părăsiseră. Actriță la un teatru mediocru de provincie, purtând după soț alt nume, n-o mai văzusem din liceu, deci de vreo 15 ani, și chiar uitasem de ea până când, din pură întâmplare, o descoperisem în holul pavilionului de femei, vorbind cu un bărbat în vârstă, chel și probabil bețiv. Din nesiguranță sau poate din respect pentru acele calme și nevinovate imagini infantile, nu avui curajul să o abordez decât mult mai târziu, după ce-i controlasem foaia de observație. Din păcate n-aveam cum să aflu ce făcuse în atâția ani, deoarece ea venea din România Magnetică și Electrodinamică și fusese luptătoare pentru libertate și pământ, dar treaba o nemulțumise profund, o revoltase chiar, n-avusese niciun succes imediat, încât trebuise să se refugieze în Cosmos, mai precis, pe Lună. Acum avea patru dimensiuni, ca toți oamenii selenari, și acolo destul de numeroși, poate așadar arăta cum poftește din punctul de vedere al formei și al stării fizice și, în plus, este imponderabilă, transparentă, străvezie etc. A asistat și la primirea cosmonauților care, de altfel, nu avuseseră cum s-o vadă și nu o vor vedea niciodată. Nu e obligatoriu ca viața să se dezvolte numai în condițiile de pe Pământ. A întâlnit ființe care, asemeni plantelor, utilizează energia solară, după cum altele, printre care și ea, utilizează energie cosmică. Ele au altă structură însă, datorită receptorilor noști rudimentari, nu le putem vedea. Există și o lume a spiritelor, organizată, productivă, infinit mai complexă. Noi, oamenii, suntem cobaii lor. Cum e, așadar, pe Lună? Bine. Ființele sunt deci invizibile, trăiesc în sol și la mari adâncimi, iar savanții, destul de numeroși acolo, se împart în: imprudenți, foarte grei și atei și, în general, se ocupă cu luminatul Lunii, noaptea, și cu protejarea ei contra invaziei altor spirite. În ceea ce o privește, are trei soți principali: Crancor, de profesie medic. A luptat cinci ani în războiul dintre lumea grea și lumea ușoară. Altminteri, se ocupă de orfani. Fără să-l înșele pe Crancor, ea s-a căsătorit cu Marcor, un bărbat de pe Marte, grozav de solid, de profesie partizan. Ăsta o vizitează destul de rar, lupă pentru uniformitate pe planeta lui și, fiind preocupat de găsirea unei formule pentru a face oameni de aceeași mărime și greutate, dar care să nu vorbească niciodată, nu are timp de ea și, în plus, o enervează faptul că nu se prea pot înțelege din moment ce el nu suferă cuvintele și nici nu crede că ele ar avea vreo însemnătate. Dar ultima ei slăbiciune este Anticos, din grupa antimodernilor. El are numai 3.800 de ani, este foarte tânăr și enciclopedist. Spre deosebire de ceilalți, Anticos poate lua și înfățișare de animal, dar atunci o sperie, se teme de el. De ce face asta? Din simplul motiv că studiază deosebirea dintre oameni și animale. Faptul că n-a descoperit diferențe fundamentale îi convine, de aceea umblă mai ales în patru labe și e mult mai sigur pe el, iar, în afară de asta, nici nu-l enervează pe Marcor. Până la urmă, sub influența antimodernilor, s-a hotărât și ea să accepte mersul în patru labe. În sfârșit, pe Pământ nu prea are de gând să vină, lumea e mult prea rea, a ajuns până acolo încât a silit-o să-și părăsească ultimul ei copil. Aici totul se transformă în armă, totul îi produce frică, neliniște și, la urma urmei, nu mai poate trăi cu o singură dimensiune...
(Fragment din romanul Absenții, apărut în 1970 la Editura Dacia)