::: AUDIO :::
::: TXT :::
Ștefan Agopian
Manualul întâmplărilor
Ioan Marin, geograf adică, se gîndi la cît de mare e lumea şi cît de puţin este el şi la sfîrşit. Cam cînd se gîndea la toate astea, cum e lumea de necuprinsă şi el fiind nimic, ca un scuipat în apa asta puturoasă, Armeanul se sculă şi zise:
— Hai, bre, că e tîrziu!
Un soare verzui se aşternu peste ei. Armeanul Zadic ca un păsăroi slăbănog şi
mocirlit tot îşi făcu vînt şi se înălţă pestt întîmplările acestei lumi şi de acolo spuse:
— Hai să mergem să ne înrolăm, bre, la vodă Ipsilanti ca să-i batem pe turci, că o fi şi asta ceva. Nu le e frică muscalilor, nu mi-e frică nici mie. Da' ţie ţi-e?
— Nu, da' de ce să-mi fie? spuse Ioan Geograful din mocirla lui. Nu mi-e frică nici
de dracu! mai spuse şi îşi făcu o cruce repede cu limba şi Armeanul Zadic scuipă
în vînt şi îşi făcu şi el o cruce cu limba.
Vîntul se prăvăli peste ei, înmiresmat, uscîndu-le hainele. Veni un cîine şi îi mirosi o vreme, apoi dădu din coadă a prietenie şi se tolăni lîngă ei. Armeanul Zadic se scotoci o vreme şi cînd găsi ce căuta, un ban, îl dădu cîinelui. Cîinele se ridică alene, mirosi banul, dădu iar din coadă şi pe urmă se aşeză.
— E prost, bre, cîinele ăsta, sau ce dracu are? zise Armeanul Zadic.
— O f i ! zise loan, că de aia e cîine. Şi iar: Să mergem că s-a făcut timpul.
Plecară într-o vreme şi cîinele porni după ei şi pe urmă înaintea lor, după cum o fi avut chef.
— Asta, bre, parcă ar fi via lui Gheorghe Totoroază, spuse Zadic privind în jurul lui.
— O fi! spuse loan, da' eu zic că e a lui Formion, ăla de şi-a trimis băiatu la Paris, din care cauză a vîndut via lui Radu Şonţu, care a dat-o în arendă lui Hristea ot Dumitru Grecu pe una sută galbeni, zece zgripţori şi doisprezece sfanţi.
— Aha! spuse Zadic, da' din cîte auzii eu, Hristu Grecu zace de boală la muşchiul capului şi acum via o ţine unu, frate-său vitreg, Tache Polihroni.
— Nu! spuse loan, Tache Polihroni e văr cu mine după mamă, n-o ţine el. O ţine ţiitoarea lui Hristea, una Măria Bonjescu.
Vorbiră aşa o vreme, spoi se tolăniră sub un nuc noduros să se mai odihnească şi cîinele se tolăni şi el.
— Azi o fi vreo sărbătoare, spuse Zadic, de nu ne întîlnirăm cu nimeni.
— Or fi Floriile, spuse loan, că anul ăsta Pastele cade devreme de tot.
— Bre, să ştii că azi e chiar Pastele şi noi nu ştiurăm deloc! spuse Zadic.
— Nu e! spuse loan, că dacă era trebuia să fi mers la înviere aseară şi noi n-am mers.
Soarele se ridicase în creştetul lor şi mirosea bezmetic a ierburi încinse de amiază. De undeva, de departe, vîntul aducea miro¬sul muşeţelului în nările lor.
— Bine am făcut, bre, că ne-am aşezat un pic ca să nu obosim prea tare. Cum a zis Platon: Sufletul omului...
— Da, ştiu! spuse loan, Prudenţa, Tăria sufletească, Dreptatea, Cumpătarea. „Prudenţa ne arată cea dintîi Beatitudinea iar celelalte virtuţi ne poartă ca trei drumuri asemenea, spre aceeaşi Beatitudine."
— Stau şi mă gîndesc, bre, spuse Ar¬meanul, de ce-o fi nevoie de patru căi, cînd
una e prea de ajuns?
— Marsilio Ficino, spuse celălalt, arată că o singură cale ajunge: „căci prin acest dar
pe care îl poartă în ei, unii înfruntă cu su¬fletul tare ori moartea pentru credinţă, ori moartea pentru Patrie, ori moartea pentru părinţi".
— Părinţii mei au murit de-acuma! spuse Armeanul şi scoase de undeva o ploscă pe
care o zgîlţîi şi plosca clipoci a plin pe jumă¬tate şi cei doi se bucurară de clipocitul ei.
Băură o vreme în tăcere. Văzîndu-i aşa, cîinele se ridică şi dădu alene din coadă. Armeanul turnă puţin din ploscă pe iarbă şi cîinele linse lichidul fierbinte şi parfumat.
— Uite că bea, bre! se bucură Armeanul. Ce crezi, o să se îmbete?
— Treaba lui, spuse Ioan, dascăl la şcoala de la Colţia. Spuse: Suntem şi noi undeva într-un colţ al Minţii Angelice, şi stăm acolo tăcînd, dar aici vorbim şi bem. Dar şi vorbele astea şi băutura asta sînt acolo, nu¬mai că băutura n-o bea nimeni şi vorbele nu le spune nimeni, stau pur şi simplu printre alte vorbe şi lucruri şi nu se iscă nimic din asta, din stătu lor.
— Stau ca să fie, spuse Armeanul Zadic, apoi bău din ploscă, se înecă, tuşi, lăcrăma, iar tuşi, spuse: Acolo stau toate faptele noastre pînă la sfîrşit şi noi nu le ştim deloc şi nu e osebire între ele, ca aici, fiindcă la început ori la sfîrşit tot una e acolo.
Ioan luă plosca şi bău şi o vreme tăcură iar, în căldura acelei amiezi nesfîrşite.
(Fragment din romanul Manualul întâmplărilor, Editura Polirom, 2021)