::: AUDIO :::
::: TXT :::
Ștefania Mihalache Cronica Akasha Un tramvai numit tot dorință Un tramvai numit dorință de moarte, unicul, circulă odată la un număr imprecis de ani, atunci și numai atunci când un poet sau un inginer îl așteaptă stăruitor în stație. Poate să fie poetul tânăr, cel mai recent experiment existențial. Poate să fie gata să se ia la trântă cu toată poezia de până la el. Poate să fie inginerul care circulă mult, de la fabrică până la capătul de linie opus, unde-și îmbrățișează noapte de noapte, cu brațele încremenite de cârcei, dragostea. Pentru ei, într-o zi în care profetul adormit din Akasha doarme și mai mult, tramvaiul numit dorință de moarte se pune în mișcare, alunecă ușor, fără grabă, pe linie. Ei doi – poetul și inginerul – pot fi la început, dar tramvaiul e deja la mijloc. Ei doi – poetul și inginerul – pot fi la mijloc: poetul a așternut în fața căminului pielea poeziei de până la el, și, întins pe ea, se iubește pe sine; inginerul pornește cu inima strânsă din aceeași stație către capătul de linie opus unde îl așteaptă o fabrică mai mare și mai frumoasă, dar tramvaiul numit dorință de moarte e în cădere liberă, și nu mai poate porni din nou decât peste nu se știe câte zeci de ani. Succesul este aproape, este acolo unde profeția întâlnește mecanismul. Bărbatul din preajmă Cândva ți-a fost teamă că mereu va fi un bărbat în preajmă gata să-ți ia locul, unul care râvnește la locul tău, în fabrică, în secție, pe utilaje. Unul care arde de nerăbdare să se așeze pe scaunul tău la ședințe, unul care visează să fie chemat cu numele tău, să primească fluturașul tău de salariu, unul care stă la pândă să îmbrace halatul tău albastru, prăfuit, mirosind a fier încins, unul care visează, care nu va putea aștepta un minut în plus să-și bage mâinile în buzunarele acestui halat, ca să găsească acolo insigne, capete de șnururi, ață colorată, hârtie de șmirghel și tot ce adunai tu ca să aduci acasă copilului să se joace. Acum nu te mai temi că mereu va fi un bărbat în preajmă să i se lichefieze mușchii în pijamaua ta, să îi cadă pleoapa peste ochi, să îi tremure maxilarul. Acum doar i-ai spune să plece și ar pleca. Mere În mintea ta a crescut pomul cunoașterii. Din pomul cunoașterii au căzut toate merele, sunt aceleași mere pe care le dădeai copiilor din cartiere, copiilor de demult, ai betonului și ai șantierelor. Toți copiii știau drumul până jos de tot la tine în beci, treceau cu toții pe sub lumina pâlpâindă, pe sub țevile negre de carton gudronat prin care susura apa. Cu toții treceau încălziți, luând în brațe aerul umed, până la merele tale mari, până la merele tale imense și reci pe care și le lipeau de obraji în drumul înapoi sus. Merele au căzut, boala e veche. Haideți, copii, cu panglici, cu lipici, cu sclipici, cu sfoară și hârtie glasată, cu ață colorată și ace, să le lipim la loc, să le legăm la loc, să le coasem la loc; el are nevoie de mere ca să știe când e zi și când e noapte. Botez Mai ții minte când te-am botezat în ritul oniric? Îți venise rândul, erai bătrânul care trebuia botezat în ritul oniric, și capul tău ar fi trebuit să se plece pe una dintre băncile de liturghie, în fața altarului drapat în catifele grele, roșii. Tu purtai puloverul tău maro, din lână, croșetat de o femeie care croșeta pulovere maro pentru bani. Dar nu eram într-o biserică pentru că în biserici bătrânii în pulovere maro nu se transformă în visele nimănui. Ne aflam într-o clădire cu scări multe și întortocheate de marmură, cu săli care se deschideau numai dacă te aplecai la gaura cheii și povesteai o întâmplare reală. Tu erai într-o sală din acelea, cu membri și martori și văzători între care Dumnezeu putea fi. Numai eu nu găseam sala asta în care urmau să te boteze, toți o accesaseră, toate căile duceau la ea, în sala-cubicul, iar când am găsit-o nu am știut să integrez algoritmii realității. Târziu de tot mi-au deschis, când tu plecaseși deja capul tău alb.
(Fragment din volumul Cronica Akasha, Editura Nemira, Colecția Vorpal, 2021)