::: AUDIO :::
::: TXT :::
Dan Lungu Sînt o babă comunistă Doamne, ce bine am dus‑o pe timpul comunismului! Dacă acum aş duce‑o în jumătate ca pe atunci, aş fi mulţumită. Ce jumătate, pe‑un sfert, şi tot aş zice săru‑mîna. Am avut tot ce mi‑am dorit. E drept, pe atunci nu‑ţi doreai prea multe. Nu ştiu de ce, dar nu‑ţi doreai prea multe. Cred că nu ştiai că se pot face aşa multe cu banii, ca acum. Dar, pentru lumea aia, am avut tot ce‑mi poftea inima. Beam numai cafea natural şi ness… Pe‑atunci astea erau o raritate, dar la mine nu era o problemă. Am avut blugi cînd costau opt sute de lei perechea. Opt sute erau bani, nu glumă ! Şi nici nu găseai blugi la toate colţurile… Ei bine, eu am avut ! Cînd ieşeam îmbrăcată cu ei, tot cartierul întorcea capul după mine. Kent şi BT pentru doctori, nici nu mai spun. Nu exista să nu am în casă cîteva pachete, în caz că, Doamne fereşte !, dădea vreo boală peste mine sau dacă aveam nevoie de‑un concediu medical. Ba chiar fumam şi eu ţigări dintr‑astea bune, pe vremea cînd mă prosteam, că doar n‑am tras niciodată fumul în piept. Dar ce n‑am avut ! ? Pepsi ne aducea şefu’ cu lăzile de la Restaurantul Partidului. Bomboane de pus în pom, la fel. Nu exista să mă prindă pe mine sărbătorile de iarnă fără bomboane de împodobit bradul sau fără portocale. Carne, ouă sau caş, ăhă, de‑aş fi putut eu mînca atîta cît puteam face rost. Cînd nu aducea şefu’, treceam pe la vînzătoarele pe care le cunoşteam şi cu mîna goală nu plecam. Bineînţeles, trebuia să fiu atentă cu ele, că şi ele trebuiau să trăiască. Uneori mă sunau vînzătoarele să trec pe la magazin, că au ceva bun pentru mine pus deoparte, fiindcă ştiau că nu le las cu buza umflată. Nu numai că le dădeam bacşiş de fiecare dată, ci, dacă se întîmpla să aibă nevoie de o pilă pe undeva, ştiau că eu sigur le rezolv. Ca să fiu cinstită, uneori nici nu aveam chiar aşa mare nevoie de ce‑mi păstraseră ele, dar tot treceam să iau. Mai duceam la ţară, mai aduceam la serviciu sau o mai serveam pe doamna Rozalia, croitoreasa de la noi din bloc. Pe‑atunci aveam ca să dau şi la alţii, iar acum nu am nici pentru mine. Şi Alice se mai miră că vreau să votez cu foştii comunişti… Tot ce mi‑a poftit sufleţelul am avut. Dacă aveam chef de o tărie, nu mă otrăveam cu orice poşircă, ci luam un coniac fin, un Vasconi sau Unirea sau vodcă rusească, de‑aia la 25 de lei sticla. Îmi cumpăram numai pantofi Guban, cu pielea molicică, de nu te rodeau nici să fi mers o sută de kilometri pe jos. Mă spălam cu săpunuri Fa sau Rexona, luate de la polonezii care veneau cu maşinuţele lor ca nişte jucării. Unde mai pui că Ţucu avea şi el relaţiile lui. Îl ştia pe unul, nea Fane, ăsta îţi aducea şi luna de pe cer dacă dădeai comandă. Nu‑mi plăcea de el, că era cam speculant, adică îţi aducea ce voiai, dar te cam pişca la buzunar. În schimb, unul, Muraru, ne aducea căpşuni sau roşii cu lăzile, la jumate din preţul lor sau chiar la un sfert, după cît de tare se grăbea să facă prezenţa la cîrciumă. Lucra la un C.A.P. undeva, pe lîngă oraş, şi nu ierta nimic, vindea tot ce‑i cădea în mînă, nici nu ştiu cînd mai avea timp să lucreze, că făcea numai ture cu maşina, ba la unul, ba la altul. Castraveţi, ceapă, usturoi, ardei graşi de la el luam. Îmi ieşea zacusca la preţ de apă minerală. Altul, nea Pardon, era şofer pe maşină la fabrica de lapte, mai precis căra zilnic laptele colectat în comune. Cu el a fost o poveste nostimă. Eu şi cu bărbată‑miu îi spuneam aşa fiindcă la două trei cuvinte băga un „pardon“. El nu putea spune ca tot omul „Ieri am mîncat cireşe“, ci „Ieri am mîncat, pardon, cireşe“, de parcă ar fi mîncat nu ştiu ce chestie ruşinoasă. De la el cumpăram unt. Dar aducea nea Pardon ăsta un unt gras şi galben, de nu găseai aşa ceva în tot comerţul socialist, puteai să tragi cu puşca. Numai că nu era la pachete, ci ni‑l aducea vrac, în pungă. De unde mă‑sa scoate ăsta aşa un unt ?, ne întrebam şi eu, şi bărbată‑miu. O fi pentru export, ne dădeam noi cu presupusul. Am dat şi altora să guste şi nu eram noi nebuni, nici ei nu mai pupaseră aşa bunătate. Măi să fie…Am încercat noi să‑l tragem de limbă de cîteva ori, dar era rodat nea Pardon, nu puteai scoate de la el nimic, nu era din ăsta, doi la legătură. Îl luam noi pe de departe, îl oboseam ca pe peştele baban ce‑l tragi la mal, dar, cînd să‑l înhăţăm, mereu ne băga una de‑a lui : „Secret profesional, pardon !“. Pînă într‑o zi cînd nea Pardon al nostru a venit cam afumat. L‑am chemat noi în bucătărie, să nu stea omul în picioare, şi l‑am servit cu una, cu alta. Ţin minte că i‑am dat şi un whisky, nu ştiu de unde‑l aveam, de a făcut ochii cît farurile : „Băăă, da’ voi vă respectaţi, pardon !“. Vorbind despre toate şi despre nimic, cînd ne aşteptam mai puţin, nea Pardon începe să povestească ce ne chinuiam să scoatem de la el de vreo doi ani. — Asemenea unt nici directorul nostru nu mănîncă, zice el, şi apoi dă‑i şi toarnă. Ce făcea şoferul nostru ? După ce îşi încărca cisterna cu lapte într‑un sat uitat de lume, scotea frumuşel trei sau patru mingi de tenis de cîmp şi le dădea drumul înăuntru. Cît se cobîlţîia laptele în maşină, cincizeci sau şaizeci de kilometri, mai ceva ca la centrifugă, pe mingi se alegea untul, numai crema cremelor. Dacă satul era mai aproape, băga mingiuţe mai multe. Odată ajuns, nu trebuia decît să scoată bolovanii de unt, din care să extragă mingiuţele şi să le spele cu apă caldă. După ce a dat în vileag toată tărăşenia, n‑am mai luat unt de la el. Drept să spun, mi‑era greaţă. Am preferat untul de la alimentară. Bine am mai dus‑o în comunism ! Ce, Alice mesteca gumă de aia, ţigarete, care se făcea făină în gură ? Nu, nici vorbă. Numai de gumă ungurească îi făceam rost, de aia cu diferite arome şi care făcea chiar şi baloane. Ciocolată am avut la discreţie, mai ales de cea chinezească, de la Cantina Partidului. Biscuiţi, bomboane şi eugenii – gîrlă ! Portocale am mîncat pe rupte…Şi curmale…Şi lămîi…Şi smochine…Şi ban… Ba nu, ca să nu mint, banane n‑am mîncat niciodată. Astea se găseau greu, cred că erau mai mult pentru mahări. În schimb, am avut o pastă de dinţi cu gust de banane, aşa că le ştiam aroma.
(Fragment din romanul Sînt o babă comunistă, editura Polirom, 2022)