::: AUDIO :::
::: TXT :::
Ion Buzu Selecție de poeme Într-o singură tranşă Hoinăresc iernile prin pădurile şi dealurile din sat, totul alb, totul egal, zăpada e ceva care mătură tot într-o singură tranşă, nimic nu mai are vreo importanţă. O pereche de urme duc spre o parcelă în mijlocul pădurii; curăţită de tufişuri şi copaci, poţi juca fotbal acolo cu colegii de clasă. Urmele duc mai departe spre o bancă şi lîngă ea o cruce albastră din metal. Negura Ion. Ion, ca şi mine. Îmi amintesc de el. În timp ce păştea vaca în pădure a urcat în vîrful unui copac și a alunecat, gîtul i s-a încleştat între două crengi şi nu putea să le desprindă cu mîinile. Prins în ceva care nu-i dădea drumul şi l-a scurs de viaţă pînă la capăt. Dar nu văd copacul. Poate că tatăl său l-a tăiat. Mă gîndesc la loviturile toporului în tulpină, loviturile în ceva care nu trebuia să se întîmple. Merg mai departe şi las în spate perechile de urme în zăpadă împreună cu locul gol unde era copacul - ştiu că mai departe continuă să fie ceva care mătură tot. Noaptea lui Thomas Kuhn Cînd Thomas Kuhn a început să scrie Structura revoluțiilor științifice își contempla căsnicia destrămată în biroul cu tapete albastre care nu lăsau niciun loc din perete neacoperit. A văzut cum îi pleacă soția și îi venea să arunce cu scrumiera, un obicei de la universitate pe care-l avea cînd dezbaterile cu colegii filosofi deviau în non-sens. Întreaga viață îi devia în non-sens și acum se afla într-un birou cu tapete albastre, un Univers în care Soarele e cel care se rotește în jurul Pămîntului. Pînă într-o noapte cînd a văzut punctele luminoase de pe cer, ceea ce demult, în altă paradigmă erau decorații divine pe boltă, acum însemnau altceva, corpuri cerești din hidrogen și heliu, la mii de ani lumină distanță, curbînd spațiul, timpul și lumina, schimbînd poate și cursul evenimentelor, posibilități infinite. Pe stradă, cîțiva cheflii rîdeau și ciocneau halbe și chiar dacă Thomas Kuhn nu bea, damful lor i-a inspirat bucurie, temelie pentru o nouă paradigmă în care lucrurile în sfîrșit capătă sens. ---------------- De două ori -fragment inedit- Hegel spune că orice lucru mare în istorie se întîmplă de două ori, Marx adaugă: o dată ca o tragedie, a doua oară ca o farsă; experiența îi corectează: o dată ca o nefericire, a doua oară ca o violență murdară să-ți nimicească speranța. După o despărțire executată militărește a mărșăluit cu hotărîrea psihotică a celui care face lucruri la cinci dimineața. După asta mi-am pierdut la un picnic rucsacul cu cheile de la apartament, cu cardurile și pinurile de pe care mi s-au furat 1000 de euro - cea mai scumpă zi de naștere. După declarația de la poliție cu ora cînd am început să ne relaxăm, cîți eram, numerele de telefon la fiecare și ora cînd am terminat să ne relaxăm, după ce mă suna poliția să mă întrebe ei pe mine dacă am noutăți despre rucsac și dacă am găsit făptașii primesc o filmare de la bancomat cu cel care îmi scotea banii și mă apucă o ură pînă la greață. Filmarea arăta ora cinci dimineața, ora cînd toți dorm pînă și cei care se întorc de la party, ora cînd nebunia se trezește prima. După o pandemie de doi ani cu săpătorii de gropi care nu țineau pasul cu sicriele, după ce credeam că umanitatea se va uni în războiul contra biciului haotic al naturii, rușii au dat drumul la rachete, tancuri și ceceni împotriva Ucrainei la ora cinci dimineața, ora cînd încă e întuneric și mitropolitul binecuvîntează bombele să distrugă de tot speranța, au dat drumul la psihotici și schizofrenici căror le era mai bine să urmărească gloanțele ieșind din pușca lor și degetele căzînd de pe mîna unui locuitor din Herson. O ură care mă umple pînă la greață. Cînd am văzut videoul de la poliție cu cel care îmi fura banii m-am speriat pentru cîteva secunde și m-am dat mai aproape de ecran - cel din filmare semăna cu mine. (Poeme din volumul Realist și egal, Ed. Charmides, 2021 | De două ori este fragment inedit)