::: AUDIO :::
::: TXT :::
Nicolae Prelipceanu Roman sub acoperire Scrijelește Am fost singur atunci. Da, da, nu mai era nimeni prin preajmă. Nu aveam pe cine să cred, după aceea, când au apărut martorii, nenumăraţi. Câţi n-ar fi încăput în încăperea neîncăpătoare unde se petreceau lucrurile. M-am simţit deodată părăsit, uitat, abandonat, un om din altă lume nimerit într-una străină, căreia nu e pregătit să-i facă faţă. Clădirea în care se afla camera unde intrasem şi nu mai ieşeam a fost construită în anul 1948 şi a fost mai întâi sediul miliţiei, apoi al securităţii, apoi a devenit închisoare. Acum, în era nouă, era un fel de… Un fel de ce? Hai, să vedem, ce era acum? Nu ştiu să vă spun, nu ştiu cine şi de ce m-a adus acolo. Aha, nu ai venit singur, nu ai intrat, aşa, pentru că nu aveai unde să locuieşti, pentru că erai boschetar, cum ne-ai spus la început, de ce încerci să-i scuzi pe cei care te-au închis acolo pe nedrept? se răstiră ei la mine. Procesul era în toi, iar eu nu voiam să mai recunosc nimic. Nu ştiam de unde apăruseră toţi, pentru că nu erau acolo când am stat eu în celula mea cu inscripţii pe pereţi. Acum recunoşteau că fuseseră acolo, că ştiau cine sunt şi că îmi voiau binele, dar eu nu mai voiam nici un bine, îmi ajunsese cât stătusem închis, nu voiam despăgubiri, pentru ce, de altfel? Nimic. Nimic. Nimic. Ce era, în fond, toată această înscenare, tot acest proces, cui ceream eu să-mi recunoască nevinovăţia, nu cumva ăştia îmi aduseseră mâncarea aceea mizerabilă, acum pot să o spun, care mă făcea să vomit la început şi cu care m-am obişnuit până la urmă, nu cumva ei erau? Nu cumva ei veneau pâş-pâş, ca să nu-i aud, ca să nu aud nimic, cum nimic nu auzisem cine ştie câţi ani şi acum voiau să-i convingă pe judecători că nu stătusem decât o lună-două acolo şi fusesem bine tratat. Aşa cum, la partea a doua a enunţului din fraza trecută mă refer, şi eu am încercat să vă conving. Cât despre uşă, de ce m-aş fi apropiat de ea, era grea, de fier, ştiam că este încuiată pe dinafară, că nu aveam nici o şansă. Acum, când îmi aduc aminte, vuieşte totul în jurul meu, îmi vuieşte în cap cum îmi vuia atunci, când nu vorbeam cu nimeni, nu vorbisem nici măcar cu duşmanii mei, ani de zile, zeci de anotimpuri. Mai târziu mi s-a arătat şi filmul, eu în camera aceea, în celulă, scrijelind pe perete, în spatele paravanului, ceva. Inscripţia, aşa cum arăta ea mult mai târziu, radiată, dar izbucnind pe alocuri de sub şanţurile care se tăiaseră în zid ca să o facă nevăzută. Cine a adus aici filmul? Cine l-a adus l-a făcut! am strigat, dar, ciudat, sala tribunalului era acum goală, glasul meu a răsunat ca-ntr-un pustiu, a avut chiar şi puţin, foarte scurt, ecou, dar eu l-am auzit, am fost singurul care l-am auzit. Nici filmul n-a rulat mai mult, aşa încât nu mi-a fost dat nici de data asta să văd ce scrisesem pe perete. Un alt copac din zăvoiul meu şi ăsta? Ce dracu, nu am noroc de propria mea memorie, îmi ia vântul toate foile pe care încerc să scriu câte ceva. Sau nu vântul, nu chiar vântul, că doar nu stă un element al naturii la pândă la curul meu să vadă ce mai e de dus, că încotro ştie el. Uite aşa au ajuns şi acele inscripţii de pe perete în film, or fi fost făcute cu camera ascunsă în camera ascunsă? m-am întrebat, acum ştiam ce e aia, data trecută, acum douăzeci de ani, nu se pomenea de aşa ceva. Ce e ciudat este că niciodată chipul meu nu se văzuse în tot acel scurt film, fusesem filmat tot timpul din spate şi se văzuse numai spatele meu, pe care nici nu mi-l mai recunoşteam acum, adică de ce? Şi dacă nu e filmul meu, adică nu e filmul despre mine, dacă nu e despre inscripţia mea, iar ea mai există, iar ei vor doar să mă facă să-mi pierd speranţele arătându-mi că nici inscripţia aceea nu mai există şi că, în general, nimic din ceea ce încercasem eu să scrijelesc vreodată, cu briceagul, coada furculiţei sau chiar cu pixul, nu se mai păstrează pentru că nu merită să se mai păstreze? Unde am ajunge dacă s-ar păstra tot ce scrijelesc atâţia pe băncile şcolii, pe copaci, pe ziduri, ca să nu mai vorbim de cei închişi în celule de maximă siguranţă, cum a fost aceea în care ai fost tu, unde am ajunge, la o bibliotecă a însemnărilor zadarnice, precum cele de pe universitatea ta, pe care le-ai citit în după masa aceea cu Jimmy? Da, aveţi dreptate, istoria ar tinde, aşa, să devină egală cu toate zilele şi gândurile celor care au trăit cândva, scrijelind bănci, pereţi, copaci, ba chiar forma lor rafinată, hârtia. Or, rasa umană are nevoie de selecţie pentru a continua să existe, pentru a rezista. Şi ia te uită ce bine rezistă, chiar în lagăre, chiar în gulagăre, chiar în laogai, ca să nu mai vorbim de Salcia, Aiud şi celelalte. Apropo, celula mea, asta unde era, că la Salcia nu era, în Deltă nu era, o fi fost la Aiud, o fi fost la Jilava? N-ai s-o ştii niciodaaată! lungiră ei penultima silabă şi se făcură nevăzuţi. Aşa am rămas din nou singur, nejudecat, ca şi data trecută. Atâta doar că de data asta puteam să deschid uşa şi să ies. Uşa? Care uşă? Mă uitam în jur, pereţii erau drepţi, fără nici un accident care să poată da de bănuit că e o uşă în ei. Albi cu pete vinete şi inscripţii vagi săpate în tencuiala murdară. Paravanul dispăruse, astfel încât closetul era la vedere, iar duşul potrivit chiar deasupra lui, cu dublu scop. În schimb, dacă nu mai erau uşi, nimeni nu mai putea să mă spioneze, puteam să scrijelesc în voie. Afară era din nou iarna fără sfârșit. Scrijeleşte, scri-jeleşte cât vrei. Verbul conţine în el şi un altul, mai apropiat de adevăr şi de durata inscripţiei tale, am auzit un glas, care mi se păru a fi fost al meu de acum câteva zeci de ani. Sau poate de peste alte câteva zeci de ani. De fapt două verbe, primul într-o formă veche, arhaică, al doilea, mai rar întrebuințat azi, dar de înțeles chiar pentru omul modern care spune „am decât o țigară”… Scrie și jelește, că altceva degeaba faci, oricum n-ai ce face altceva.
(Fragment din volumul Roman sub acoperire, Editura Cartea Românească, 2018)