::: AUDIO :::
::: TXT :::
Allex Trușcă
I put a spell on you…
Marcela e foarte surprinsă că i‐am propus să luăm masa împreună. Recunosc, și eu sunt că a acceptat, mai ales că în ultimul timp convorbirile noastre se limitează la discuții casnice, ce cumpărăm de Crăciun, dacă să facem revelionul la un restaurant, ca să nu ne plictisim acasă unul cu altul, poate mergeam cu ceva cunoscuți, făceam un grup de whatsapp și vorbeam acolo, că mai nou așa se consumau relațiile.
O privesc în ochi, au lumina stinsă, așa trebuie să fie și ai mei. Știu că trebuie să fac conversație, cât dracului de dificil să fie să găsești un subiect de discuție cu nevastă‐ta? Cum ajungeau doi oameni maturi în asemenea hal, când naiba terminaseră toate cuvintele? Mi‐e teamă că o să stăm ca doi afazici, e mai ușor să comunicăm prin telefon. O întreb cum i‐a fost ziua, iar ea începe să‐mi povestească.
Și o ascult cum n‐am mai făcut‐o de mult, cum îmi vorbește despre nu știu ce program cu fonduri europene, despre libidinosul de director numit pe criterii politice care nu știe să scrie corect o cerere, dar să mai vină cu viziuni de management, despre bețele în roate puse de unii sau de alții, despre câte și mai câte. În timp ce vorbește, o văd pentru prima dată după mult timp, iar stomacul mi se revoltă când încerc să‐mi dau seama unde am fost noi în ultimii ani.
Demult, când vorbeam despre noi, ne gândeam că o să ajungem doi babalâci cărându‐ne oasele prin parc, împrăștiind miros de parfum amestecat cu izul stătut de franzelă acră și de boală al pensionarilor, ținându‐ne unul pe altul de mână cu degete lungi, aproape scheletice, hrănindu‐ne din amintiri cu copii și nepoți, repetând mereu aceleași povești. Ne‐am fi prefăcut că le auzim pentru prima dată, fiecare îngrijorat că pe celălalt îl pândesc Alzheimer și moartea de după colț în fiecare dimineață, ne‐am fi întors acasă și ne‐am fi făcut siesta de după‐amiază, deschizând din când în când un ochi și apropiind palma de fața omului de lângă noi să vedem dacă mai respiră, fiecare sperând că nu el va rămâne singur. Nu știu dacă Marcela s‐a mai gândit sau încă se mai gândește la aceste lucruri, eu le uitasem complet înainte să‐i aud pe colegi vorbind de scriitorul care și‐a pierdut două decenii din viață.
În creștetul capului are câteva fire de păr alb, iar ăsta e un semnal de alarmă, nu o să trăim veșnic. Îmi mărturisește că nu se aștepta la asemenea surpriză și mă întreabă dacă s‐a întâmplat ceva. Face ochii mari, încrucișează brațele sub sâni, își îndreaptă coloana. Se uită la mine, dar îi observ irisurile deplasându‐se spre colțuri, încercând să capteze cât mai mult din peisaj. Pare o pisică încolțită, în expectativă. Să rămână pe loc, să dea înapoi, să se avânte înainte? Un bisturiu îmi sapă printre coaste fără anestezie când mă gândesc că și‐a dat seama, auzisem eu că femeile au un al șaselea simț, ca mașinile de spălat. Cu vocea tremurând, îi spun că totul e‐n ordine, dar am simțit pur și simplu nevoia să o văd, să mai petrecem timpul împreună. Nu știe prea bine cum să interpreteze asta, caută vorbele potrivite. Schițează doar un început de zâmbet, nu mai e o femeie de treizeci și cinci de ani, ci o școlăriță căreia colegul îi scrie într‐un bilețel că o place. Au trecut ani mulți de atunci, copiii ăia s‐au pierdut în timp și griji.
În cel mai prost moment posibil, îmi apare în minte chipul Ilenei mușcându‐și buza de jos, roșie ca logoul Coca‐Cola, contrastând puternic cu fața ștearsă a Marcelei, și mă simt ultimul ratat. Cred că s‐a văzut pe mutra mea, pentru că Marcela oftează uitându‐se la ceas.
Când se ridică, îmi spune că se bucură că am venit și că am putea să facem asta mai des. Mă gândesc să cumpăr un buchet mare de flori pentru când ar veni acasă după program, dar o schimbare atât de mare dintr‐odată ar genera suspiciuni. Sunt emoționat ca un adolescent la prima întâlnire. Și chiar e prima mea întâlnire, după mult timp.
Paradoxal, prima întâlnire, după mult timp, cu soția mea. Cu Ileana în gând, cerându‐și dreptul.
O sărut pe Marcela pe obraz și simt treizeci de arginți zornăindu‐mi în buzunar.
***
Cum merg lucrurile între mine și Marcela? Poate dacă am fi fost loviți de pierderea memoriei în același timp și închiși întrun apartament, purtând fiecare un bilet pe care scria că suntem soț și soție, am fi fost un experiment social cel puțin interesant de studiat în revistele de psihologie. Poate la fel de interesant ca ăla cu maimuțele și bananele, pe care îl știe toată lumea. Cel mai probabil, în primele zile am fi fost nedumeriți. Am fi lovit cu pumnii în pereți și în ușă cerând să fim lăsați afară. Am fi răgușit, neam fi prăbușit, lipiți de pereți, cu primele semne ale resemnării pe chip. Am fi încercat pentru alte câteva zile să limităm interacțiunea cu celălalt, pentru că lam fi considerat vinovat. Neam fi adaptat. Am fi gătit împreună, am fi mâncat amândoi, am fi stabilit reguli, leam fi încălcat și neam fi certat. După alte zile, ne-am fi dat seama că ne e prea frig ca să dormim separat, am fi dat vina pe cea dea doua lege a termodinamicii, cea cu transferul de căldură de la corpul mai cald către cel mai rece, și am fi împărțit același pat. Nu după mult timp, am fi realizat că îndeplinim aproape toate con dițiile de la baza piramidei lui Maslow, mai rămânea doar sexul. Am fi rezolvat și asta. Sar fi creat un soi de afecțiune, nam fi îndrăznit so numim obișnuință. Poate iubire, poate nu. Cred că testul suprem ar fi fost în momentul în care ni sar fi transmis că doar unul poate ieși din casă, numai că atunci experimentul devine un thriller. Cred că ar fi fost și un realityshow de succes, laș fi botezat With love, Alzheimer! Doar că noi nam fost atât de norocoși.
***
– O iubești? Mia explicat că femeile sunt uragane care se lasă îmblânzite. Când li se năruiește pie destalul de sub picioare, rup lanțurile pe care singure și leau pus și mătură totul în cale. Că, atunci când sunt furioase, nu mai raționează, nu mai există logică și acționează din impuls. Că simt când ceva sa schimbat la partener cum simt câinii de la aeroport stupefiantele, dar uneori închid ochii sau nu vor să arate că ceva nu e în regulă. Se transformă
Fragment din I put a spell on you..., Editura Litera, Colecția Biblioteca de Proză Contemporană, 2020