::: AUDIO :::
::: TXT :::
Ana Barton
Ophanim
Pe mine, bunică-mea refuza să mă strige în vreun fel, iar mama îmi zicea Tu. Dar tot Mamana m-a scos din limbul celui fără-de-nume, cred că nu împlinisem patru ani cînd s-a-ntîmplat. A observat că intru peste tot ca un fur, fără să m-audă și adesea fără să mă vadă cineva, se trezea cu mine lîngă ea, tăcut și cu ochii mari, mereu atent și, cumva, la pîndă. Ce faci, mă, Intrieș? a zis ea odată și-a rîs cu hohote din toate oasele, probabil surprinsă de ce i-a ieșit pe gură. Și-am rămas Intrieș o foarte lungă perioadă, chiar și pentru mine însumi, doar mama se-ncăpățîna să-mi spună Tu și, din cînd în cînd, Băiat. Nu băiatule, nu băiatul meu. Băiat. Asta n-a fost chiar rău, mai ales în perioada aia de-nceput, în care tresăream din nimic, cum credeau ea și Mamana, și numai fetele tresăreau așa ușor, cum tot ele două ziceau. Am auzit-o odată pe bunică-mea cum i-a zis maică-mii: uite-l cum se ferește de toate, poate că tu l-ai blestemat cu numele ăla, parcă vede ce nu vede nimeni și se sperie și de aerul pe care-l bagă-n el, săracu’.
Însă eu vedeam ca toată lumea. Și cu ochii-ochi, și cu ochii din spatele ochilor. Numai că nu auzeam ca toată lumea, ci mult mai mult, că n-aș putea spune mai bine, mai ales că mai binele ăsta mă punea de cele mai multe ori la pămînt. Mă durea, mă zdruncina, mă făcea să amețesc, să-mi vină să vomit, de cîte ori n-am vărsat în palme sau în bluza de trening, să nu se-audă vuietul jetului de neoprit și de nemicșorat, îmi dădeau lacrimile și aveam senzația c-o să mă sparg în bucăți mici sau o să mă prefac în nisip, un nisip fin, saharian, pe care-l sufli și-l ia căldura, nici măcar vîntul. Nisip debil. Cînd ești mic, vrei să fii ca ei, ca ai tăi, să semeni cu ei, să simți cum te tragi din ei, e ceva natural, omenesc, e nevoia de a aparține, o nevoie fundamental umană, la fel cum e și aia de atenție. Așa că și eu credeam că mama și Mamana aud cum aud și eu, dar eram convins că pe ele nu le mai afectează treaba asta cum mă afectează pe mine, iar asta se putea întîmpla din două motive: ori auzul care te doare trece cu vîrsta, ori înveți în timp să-l dai mai încet, să-l ajustezi cumva, să poți să trăiești cu el cu tot, fără să te-ncovoi din cauza sunetelor, fără să simți că-ți iese foc prin urechi, fără să te doară coșul pieptului și fluierele picioarelor cînd trece trenul prin halta cea mai apropiată, apropiată vorba vine, că era la 30 de kilometri depărtare și, bineînțeles, n-auzea nimeni trenul, în afară de mine, dar ca să aflu asta a fost nevoie să mai treacă niște ani, ani în care am pendulat între a crede că sînt bolnav și a fi convins că am mințile rătăcite. Ce altceva poți crede atunci cînd toți din jurul tău sînt netulburați de zgomotele care te fac pe tine să-ți tremure carnea și să ți se țuguie oasele? Pe Tache a’ lu’ Oacă l-am văzut cînd eram mic trecînd pe drum și apărîndu-se cu mîinile lui ca niște crengi crescute-n apă de cine știe ce auzea numai bietul de el. Și se dădea-ntr-o parte, să se apere. Așa mă dădeam și eu cînd începea să vină vîntul, încă nici nu adia, dar îl auzeam de departe și știam și cînd grindina o să fie cît oul de porumbel. Pe mine mă ploua înainte să cadă primul strop de ploaie, cînd e arșița aia mare care-i sufocă pe toți și-i auzi cum se plîng că nu se milostivește Dumnezeu de ei c-o ploicică. Ba se milostivește, dar mereu c-o răpăială zdravănă, cu vînt mare, cu furtună. Ce să faci c-o ploicică doar, cînd te roade arșița-n gîtlej? Și dup-aia aerul mirosea a plîns.
Trăiam cu mama și cu Mamana și-aveam impresia că fiecare dintre ele e un vovnic, unul dintre cei treizeci și șase de smeriți din tradiția mistică evreiască, oamenii ăia care nici nu se cred vrednici de rostul ăla uriaș pe care-l au, anume să țină lumea-n cîrcă. Evreii cred că, atunci cînd moare unul, imediat îl înlocuiește un altul, firește, tot fără s-o știe. Dacă unul dintre ei s-ar considera numai și pentru o clipă vrednic să fie vovnic, ar cădea îndată din stare și din rost. Nu mă gândeam eu atunci la tradiția asta, nici nu știam de ea, dar credeam cu toată inima mea că maică-mea și bunică-mea duc lumea în spate. Chiar și numai lumea mea, ceea ce era o treabă mult mai anevoioasă decît să fi dus lumea cea mare, mai diluată, mai împrăștiată, mai ușoară parcă.
Fragment din Ophanim, Editura Trei, 2022
::: video :::