::: AUDIO :::
::: TXT :::
Irina Georgescu Groza
Dincolo de ferestre
Radio
Un zgomot o trezi și simți o înțepătură în piept. Privi ceasul de pe perete, era ora unu. Mobilele scîrțîiau pe la încheieturi. Întoarse privirea spre ușa de la baie. Se ridică simțindu-și picioarele amorțite. Deschise cu grijă ușa, ochiul de lumină al lanternei tremura. Țevile păreau să se frămînte
ca niște mațe flămînde. În cadă, apa era agitată. Își duse mîna la inimă și se sprijini de chiuvetă. „Cu siguranță nu visez“, se aplecă, făcîndu-și curaj. Dopul ieșise de la locul lui. Îl ridică și rămase să privească apa care se înghesuia în scurgere, învîrtindu-se amețitoare. „Nu-i nimic“, își spuse
privind cada care se golea.
Deschise ușa care dădea spre holul de la intrare și păși cu picioarele goale pe gresia ciobită. Era o gresie veche, de cînd se făcuse blocul. Unele bucăți săriseră din mozaicul alb cu negru. Se gîndi la papucii uitați lîngă canapea și se apropie încet de geamul vizorului, simți răceala lui pe vîrful nasului și scoase un țipăt. Doi ochi o priveau dincolo de geam. Ochi mari, care nu clipeau, doar rîdeau batjocoritor. Rîdeau de ea. Merse cu spatele și se lovi de cuierul de lemn, se lăsă să alunece pe cutia lui de pantofi.
Să sune la poliție. Dar genunchii nu o ascultau. La ce bun să plîngă, cineva trebuia să apere casa și să împiedice ochii aceia oribili să treacă dincolo de ușă. Auzi un chicotit aproape de ea și o bufnitură. Se împinse cu palmele în cutia de lemn și trecu în sufragerie, fără să se mai uite la
vizor. Nu aveau cum să intre în casă, grilajul de fier era ancorat bine în ușa masivă. Se opri în fața vitrinei care strălucea straniu, ridică receptorul.
Telefonul nu avea ton. „Poate nu-s decît niște puști puși pe glume proaste“, își duse palma pe
ceafa transpirată și se uită spre hol. Respiră adînc și numără secundele. Teama i se înfăşura ca un şarpe în jurul gîtului. „N-o să murim ca niște bătrîne neajutorate, nu, nu, n-o să las pe nimeni să-și bată joc de noi.“
— Cutră bătrînă, ce ți-am făcut de-ai sunat la poliție? auzi o voce groasă.
Se apropie, sprijinindu-se de ușa de la hol. Își simți gîtul uscat și apăsă cu degetele în lemnul ușii.
— Ce vrei? își auzi vocea răgușită.
Două rîsete. Unul mai gros, de fumător, celălalt ca un chițăit.
— I-auzi ce-ntreabă baba. Deschide!
Mînerul ușii se ridică și coborî de cîteva ori.
— Plecați acum, sau sun la poliție.
— N-ai văzut, cucoană, că n-ai ton? Tot intru în casă și te spînzur cu cablul. Hai, repejor.
Nu se putea uita prin geamul vizorului. Deși asta ar fi trebuit să facă, să-l privească pe individ în ochi.
— Ai zece secunde.
Se auzi piatra unei brichete și clanța apăsată de mîna nerăbdătoare.
Omul cu vocea groasă trebuie să fi avut ochii aceia care o priviseră cu răutate, dar nu trebuia să se mai gîndească la ei. Rămase la un metru de ușă și-și aminti că uitase să verifice dacă era încuiată, doar pusese lanțul. Alergă, însă era prea tîrziu. Ușa se deschise în fața ei și se lovi de lanț.
Fugi spre balcon și trase cu mîinile tremurînd de mînerul vechi.
— Marga! o auzi pe sora ei venind din dormitor.
— Încuie-te în cameră, strigă și porni înapoi spre holul luminat doar de fîșii slabe de lumină, de la lampa din sufragerie.
Atunci văzu mîna aceea oribilă, albă și degetele groase pipăind locul unde era lanțul prins, căutînd să-l desfacă. Se apropie, ascultîndu-și respirația grea și lovi fără să ezite umbra albă care apucase lanțul și trăgea de el.
Simți mirosul sîngelui, duhoare de fier topit, în timp ce apăsa în foarfecă. Strînse cu toată forța, tăișul prinsese una din falangele bărbatului. Urletele o asurzeau. Nimerise unde trebuia.
— Lanterna! îi spuse Flaviei, care țipase în spatele ei.
Nu putea să se întoarcă, nu putea s-o vadă îngrozită.
— Pe canapea!
Ajunse lîngă ea și făcu lumină. Degetul bărbatului părea albastru, zbătîndu-se sub nasul ei, ca un vierme rupt la mijloc.
Flavia apucă să vadă lama strălucitoare și sîngele scurgîndu-se pe picioarele goale ale Margăi, care strîngea cu toată forța de mîner. N-avea cum să o audă plîngînd, urletele din spatele ușii se întețiseră, și imediat mîna reuși să se desprindă din strînsoare și dispăru ca un șarpe rănit, în
timp ce foarfeca de grădină cădea în balta de sînge. Bărbatul își retrase și piciorul din prag și Marga strigă la sora ei să încuie. Flaviei îi tremura mîna. Marga îi smulse cheia și o roti de două ori în butuc.
— Repede, în dormitor, o apucă de braț.
Și chiar după ce se încuiară pe dinăuntru, vocile se auziră mai aproape.
Zgomot de sticlă spartă și obiecte aruncate. Ușa se clătină, împinsă cu puterea unui trup uriaș.
— Radioul! se întoarse Marga spre fereastră.
O deschise larg și simți răcoarea nopții. În blocul de șapte etaje din fața lor, o singură lumină era aprinsă. Răsuci butonul crem, crescînd puterea muzicii. Maria Tănase cînta „Ciuleandra“, ușor și cald, apoi tot mai alert, tot mai strigat. Sunetele ieșeau stridente pe fereastră, amestecate cu pîrîitul
difuzoarelor. Străbăteau noaptea și se ciocneau de geamurile negre la care priveau surorile, îi trezeau pe oameni cu ritmul lor viu și accelerat.
Mai întăriți-o de-un pas,
C-a ajuns și n-a rămas.
Au stat îmbrățișate pînă s-au aprins luminile blocului, rînd pe rînd. Umbre apăreau la ferestre.
— Opriți muzica! a zis un bărbat de la etajul patru.
Marga a ridicat brațele spre el, fluturînd mînecile albe ale cămășii de noapte.
— Ajută-ne, sună la Poliție!
A strigat cu toată puterea pe care o simțise în radioul tatălui, știind că ușa din spatele lor avea să cedeze.
— Sună la poliție!
Bărbatul a privit-o pentru cîteva secunde fără să se miște, gîndindu-se că seamănă cu un înger cu aripile desfăcute.
Au dat radioul încet și muzica era acum ca o pisică albă care torcea, lungită pe pervaz. Flavia a înconjurat-o pe Marga cu brațul care încă tremura.
— Surioara mea, a șoptit.
Ochii îi zîmbeau liniștiți, în așteptarea zorilor.
(Fragment din volumul de proză scurtă Dincolo de ferestre, Editura Casa de Pariuri Literare, 2016)