::: AUDIO :::
::: TXT :::
Remus Boldea A râs și tata Amarcord Pe Marceluș îl chema de fapt Marcel, dar toată familia îi spunea Marceluș. Marceluș nu avea prea multe calități. Avea, în schimb, un izvor de muci nesecat și oricât de mult s-ar fi ostenit tușica Sabina să-l învețe să folosească batista, el tot mâneca și-o folosea. Când era prea cald afară și nu purta bluză cu mânecă lungă, își folosea două degete de la mâna stângă. Izbea mucii direct pe asfalt. La 19 ani și-a adus prima prietenă acasă. Tușica Sabina a început să-l defăimeze, îi zicea Marceluș. N-ar fi fost o problemă atât de mare dacă s-ar fi oprit aici. Tușica i-a povestit fetei că Marceluș nu se șterge cum trebuie la cur și cum tot timpul îi găsește chiloții plini de căcat atunci când adună rufele pentru spălat. Marceluș a pălit, iar în loc de ochi avea lacuri mari de tristețe. A clipit atât de des încât lacrimile i s-au adunat undeva la coada ochiului, iar fața i-a rămas înmărmurită. A schimbat apoi repede subiectul și atmosfera jenantă părea că s-a risipit, dar în sufletul lui durerea s-a impregnat cu un sunet de metal încins peste care torni apă rece. Tușica Sabina avea mult mai multe cusururi. Oamenii din familia mea nu înțelegeau statul degeaba. Pentru ei existau pauzele între diferitele munci, dar să nu ai pur și simplu ce să faci într-o zi era ceva de neconceput. Mai ales tușica avea un fel special să ne strice cheful. De fiecare dată când eu și Marceluș încercam să stăm degeaba (și făceam asta tot timpul!), imediat ne punea la treabă. Uneori însă chiar nu era nimic de făcut. Animalele erau hrănite, curtea era curată, merele adunate etc. Negăsind altceva, ne punea să spălăm scara de la intrarea principală care oricum era curată. Marceluș era mai supus decât mine pentru că tanti Sabina era maică-sa. Eu, nefiind ascultător, ajungeam să mi-o iau constant de la tușica Sabina. Dezavantajul, printre altele, era că tușicăi îi plăceau un pic prea mult bijuteriile, mai ales inelele de aur cu piatră. Acelea lăsau urmele cele mai dureroase și greu vindecabile în țeasta mea seacă (sublinierea tușicăi). Dacă stau bine să mă gândesc, ar fi cu totul nedrept s-o învinovățesc doar pe tușica Sabina pentru traumele mele. Adevărul e că eu și Marceluș eram altoiți de toată lumea, și nici cu jignirile ai noștri nu făceau economie. Ce să mai vorbim de încurajarea calităților noastre! Mult timp tatăl meu a crezut că eu nu-s în stare nici măcar să tai o felie de pâine. Nu vreau să mă axez doar pe partea negativă a lucrurilor, dar nu pot să nu-mi amintesc că ai mei, de fapt, nu prea mă plăceau. Cred că aveam ceva pe față pentru că maică-mea mă trosnea constant, iar tușica a zis explicit de mai multe ori că fața mea cere pumni. Singurul care nu m-a bătut niciodată a fost tatăl lui Marceluș. Tatăl lui Marceluș era un buldozerist bețiv. Făcea tot timpul glume cu noi. Pe mine mă întreba o dată la câteva zile: “Ia zi! De ce i-ai spus lu’ mă-ta?”, “Ce să-i zic, moșicule?”, “Că pula mea are gust de banane!”, și începea să râdă ca prostul în timp ce se căuta de țigări în buzunarul din spate al pantalonilor. După ce își savura poanta de buldozerist, trăgea un fum și pleca la barul din sat să joace barbut. Dar cu tatăl lui Marceluș nu te plictiseai niciodată. Făcea tot timpul câte ceva s-o exaspereze pe tușica Sabina, iar orice îi cauza cotoroanței o suferință cât de mică mă ungea pe suflet. Plus că el ne-a învățat pe mine și pe Marceluș să pescuim cu mâna pe sub răgălii. În acele după-amiezi lungi de vară eram un copil fericit, în pofida scatoalcelor primite constant. Țânțarii își agitau frenetic aripile prin razele soarelui. Câțiva se așezau pe spinarea ca de bivol a unchiului și se înfruptau din sângele îmbâcsit de țigară ieftină. Unchiul avea grijă ca măcar doi dintre ei să nu scape cu viață. După ce tatăl lui Marceluș își stingea țigara, puteam să-i urmărim gesturile de pescar cu mâna. Se afunda în apa care rareori depășea nivelul genunchilor și începea să scormonească în măruntaiele răgăliilor. Când scotea câte un pește, o rază de soare filtrată prin desișul copacilor făcea ca burta peștelui să licărească de parcă ar fi fost o piatră prețioasă. La început, ni se părea că asistăm la un număr de magie. Unchiul se afunda tot mai mult în apa limpede a râului și înhăța peștii care, văzuți de sus, erau asemenea frunzelor în cădere. Apoi ne încercam și noi norocul. Peștii cei mai mari ne scăpau printre degete, dar pe cei mici începuserăm să-i prindem cu ușurință. Cele mai enervante erau fâțele! Erau niște peștișori subțiri și lunguieți, cu mustăți ca de pisică. Dacă nu îi aruncai la timp în coșul de nuiele, te mușcau de ți se umflau degetele și adio pescuit! Seara ne întorceam în sat. Cerul era plin de stele. Unchiul buldozerist fuma. Noi ne uitam ca proștii la el. Eram fericiți.
Fragment din volumul A râs și tata, Editura Trei, 2022