::: AUDIO :::
::: TXT :::
Maria Orban
Oameni Mari
Mă-ntind pe pat şi stau aşa, cu ochii lipiţi de tavan, mi-e teamă să mă gândesc la ce a zis Alexandra, trebuie să vorbesc cu Seba, Seba, numai numele ăsta îmi sună în cap. Simt vibraţia scurtă a telefonului. Sms. Tresar, deschid și citesc: Sunt în Brasov pentru câteva ore, vrei să ne vedem? Andrei.
Andrei, Andrei, Andrei, caut în minte și abia târziu îmi dau seama că singurul Andrei din telefon trebuie să fie Andrei al meu, dintr-o altă viață, şi atunci răspund şi eu: da.
Ce naiba caută Andrei aici şi ce să mai vorbesc cu el, după atâta timp? Şi deşi nu am nicio explicație, îi mai trimit un sms cu adresa liceului şi cu un text scurt: în 2 ore!
- Deci nu rămâi la prânz, verifică maică-mea din ușă, încă o dată, cu părere de rău.
- Nu. Am consiliu. Și la seral. E zi plină, spun mulțumită că am atât de multe motive să plec de aici fără să mă simt vinovată.
- Hai să bem o cafea măcar. Trebuie să vorbim şi despre parastas.
Aş prefera să mai stau puţin singură, dar, ca de obicei când e vorba de ea, las deoparte ce vreau eu, mă ridic şi ies.
Mă înnebunește cu parastaul. Că face trei meri, că trebuie să cumpăr 7 alimente, câte trei bucăţi din fiecare, să le agaţe în crengile alea, o groază de aberaţii pe care taică-meu nu ar fi dat 2 bani, şi în care nu credea, nici ea nu crede, dar acum i s-a năzărit că aşa e tradiţia: la un an, faci trei meri şi îi dai de pomană, să fie de sufletul mortului.
Pe hol mă împiedic de bicicletă, aşa că atunci când mă aşez pe scaun am o faţă de parcă tot universul e pe umerii mei. Sunt un mic Atlas.
- Uite, am cumpărat fierbătorul ăsta, ştii ce bun e? Imediat fierbi apa, pentru ceai, pentru cafea...îţi iau şi ţie unu?
- Nu, mersi, are şi Carmen.
Tace iar nemulţumită, tăcerile astea de azi nu prevestesc nimic bun, toarnă cafeaua în ceşti, pune punga cu zahăr pe masă, să-mi iau singură, dacă vreau, că ea nu mai foloseşte de câteva luni, de când a citit un articol despre moartea alba sau aşa ceva. Îşi aprinde o ţigară şi îmi întinde pachetul. Dau din cap că nu, dar după aia imi dau seama că poate e mai bine să mă relaxez și eu, ce se mai poate întâmpla? Ea are un slim ceva, eu un dunhill negru, cum simte duhoarea, strâmbă din nas, dar se abține de la comentarii.
O privesc. Are părul scurt şi drept, ochi limpezi, iar ridurile pronunţate din jurul lor nu deranjează privirea, mai ales că ea râde foarte des și atunci te uiţi la dinţii albi, egali şi frumoşi, înşiraţi regulamentar. E un fel de Diane Keaton maică-mea, cu un aer ceva mai aspru.
Împrăştie repede fumul în jur și mie îmi vine să râd, n-o fac, scot din buzunar telefonul şi-l pun pe masă. Maică-mea fumează de când o ştiu, nu mult, un pachet poate să îi ajungă o săptămână, e o fumătoare din aia superficială. Râdeam cu tata de faza asta, el îi zicea uneori că tutunul se savurează, nu se pufăie aşa, din vârful buzelor.
Acum e agitată, scutură scrumul prea des, se uită la mine, tuşeşte, bea nişte cafea, își drege vocea și începe:
- Am făcut listă cu oamenii care vin la masă. 14. Cu noi doua, 16. Sebastian, dacă vine. 17. Cu Oana.
- Seba, nu cred. Poate Oana, dar...
- Și preotul, şi dascălul. Cam 20 de toţi.
- Foarte bine
- Am vorbit şi la biserică, de slujbă, apoi mergem la mormânt, apoi ...
- Bine.
Am impresia că a început să lăcrimeze şi deja mă sâcâie faza asta. Cât a trăit, s-a chinuit cu el şi s-au certat ca dracu şi după ce a murit, pare că a lovit-o amenzia.
Se uită în gol, nu ştiu ce aş putea sa-i zic, să fie bine şi să nu sune fals. Până la urmă vorbeşte tot ea.
- Poate că ar fi bine să te mai gândeşti la...să vă mai gândiţi adică, tu și Sebastian.
- La ce să ne gândim?
- Nu dai cu piciorul aşa, la căsnicie, să ştii! Sunt totuşi nişte ani în care aţi fost împreună, aţi avut nişte planuri...Sebastian e un om bun, Rucsandra, aşa cum e el, şi dacă ai impresia că vei găsi altul mai răsărit, te înşeli, să ştii.
- Nu vreau să mai găsesc nimic!
- Orice problemă aţi avea, se rezolvă. Dacă era aşa, cu mofturi, eu și taică-tu trebuia să ne despărţim demult.
- 1. Nu sunt mofturi. 2. Poate n-ar fi fost rău.
- Ce vrei să zici?
Dau din mână a lehamite.
Mare cât inima mea, mare cât inima mea, mare cât inima mea se aude vocea lui Bitman la radio şi de nervi mă ridic şi schimb postul. Where the grass is green and the girls are pretty, taaaaaake me hooooome, mai bine aşa. Mă întorc la masă, iar maică-mea mă scanează de sus până jos. Mă aşez, încercând să mă pregătesc pentru următoarea replică. Deocamdată tace. Număr în gând. Când ajung la 5, o aud:
- Mai alergi?
- Da, în fiecare dimineaţă.
- Mi se pare că te-ai mai îngrăşat puţin.
Iau o gură de cafea, e fierbinte încă, dar nu mai contează, înghit aşa. Încerc să folosesc un ton cât mai domol.
- Posibil, mânânc multă ciocolată
- Pai nu mai mânca. După 35 de ani corpul nu te mai ascultă aşa cum...
- Nu pot să renunţ la ciocolată acum, măi mamă, chiar mă...
- Scuze, scuze, spune rapid.
Acum ştiu că cel puţin câteva minute va fi linişte.O văd că pune mâna pe Arghezi şi începe să răsfoiască, aşa că iau telefonul şi verific rapid facebookul, whatsappul, apăs apoi pe numele lui Seba şi aștept. Nu răspunde nimeni. Mai încerc o dată, tot nimic. Pun telefonul pe masă, mă uit cu un ochi la el şi cu unul la ea. Simt că nu mai am răbdare, nu mai am chef nici să vorbim despre parastas şi despre divorţ, aşa că mă ridic brusc:
- Hai că plec, e târziu!
Iau cărţile, le bag în rucsac, mă îndrept spre hol. Mă priveşte oftând. Sunt marea ei dezamăgire, ştiu.
În timp ce mă încalţ, îndrăznesc să o întreb:
- Auzi, nu cumva buletinul meu e pe aici, pe la tine? L-ai avut când ai mers la poştă după cărţile alea?
Se gândeşte puţin, apoi turuie:
- Eu? Nu, nu, că era Rodica şi ştii că nu trebuie să îi arăt eu ei niciun buletin, că mă cunoaşte doar...
- Ok, ok.
Iau bicicleta şi o văd că vine rapid cu fularul de care speram să fi uitat.
- Uite, să iei asta măcar.
- Mersi, spun repede şi îl îndes în rucsac, e cald afară, îi explic, dar nu se poate abține și o aud iar:
- Păi, şi? Fără buletin mai puteţi să mergeţi acolo, să...şi face o pauză, de parcă dacă nu ar mai numi lucrurile, ele nu s-ar mai întâmpla. Să depuneți...
- Să divorţăm. Da. Am depus cererea acum o lună, mâine semnăm actele deja! zic răspicat şi mai tare decât aş fi spus probabil în mod normal, dar ce e normal în relaţia asta cu maică-mea, deschid uşa şi ies cât pot de repede, fără să mai aştept vreun cuvânt.
Fragment din romanul Oameni mari, Editura Nemira, Colectia n’autor, 2022