::: AUDIO :::
::: TXT :::
Matei Vişniec Alergătorul Nu mai pot să mă opresc. Ciudat… Pentru că totul a început ca de obicei… M-am trezit, m-am spălat, mi-am băut cana de lapte îndulcit cu miere şi am ieşit ca de obicei pentru antrenamentul de dimineaţă… Am început să alerg… şi după cîteva sute de metri mi-am dat seama că nu mai pot să mă opresc… E pentru prima dată că mi se întîmplă aşa ceva. Când am trecut prin faţa chioşcului de ziare, domnul Pantelis tocmai deschidea… Mi-a spus „bună dimineaţa“... Eu am vrut să încetinesc puţin… ca să-i răspund… am întors capul spre el… şi când să-i răspund… eram deja departe… Ciudat, foarte ciudat… Nimeni nu-şi dă seama că mi se întâmplă… ce mi se întâmplă… Domnii trecători… ei ştiu una şi bună… Ei ştiu că eu sunt alergătorul oraşului… Ei ştiu că eu mă antrenez... în fiecare zi... pe străzile oraşului…. că alerg întotdeauna… între aceleaşi ore… şi că urmez întotdeauna… acelaşi traseu… oamenii s-au obişnuit cu mine… De obicei îi salut alergând… Când mă întreabă câte ceva… le răspund alergând… Când îmi fac semne cu mâna… le răspund cu câte o reverenţă… alergând… Dar de data asta… pur şi simplu nu mă mai pot opri… Mai mult decât atât… îmi este imposibil s-o iau la dreapta… sau la stânga… Sunt, pare-se, forţat să alerg drept înainte… Ceva nu e în regulă… de asta sunt sigur… dar ce? Încă puţin şi am să ies din oraş… Trecătorii mă privesc cu admiraţie… „Merge? Merge?“ îmi aruncă domnul Kuntz. „Nu merge de loc“ strig eu… Numai că sunt deja departe… Prea departe... Nu cred să mă fi auzit… O, Dumnezeule! Incetaţi cu aplauzele! Şi doamna Cantonelli… cu exclamaţiile ei… „Cât e de rapid! Cât e de suplu! Cât e de graţios !“ - Mi-e silă, doamnă de toate astea! Mi-e silă... Încep să am ameţeli. Corpul meu nu mai ascultă comenzile venite de la creier. - Ajutor! Ia uite-i cum s-au tolănit pe terase! N-au nimic de făcut toată ziua decât să stea la bere şi la cafele. Şi să se uite la mine… cum alerg… O, fir-ar să fie, da' nu-mi mai spuneţi că sunt disciplinat... că sunt frumos... că sunt inteligent… că sunt puternic… că debordez de voinţă… Terminaţi o dată, nu vedeţi că nu mă mai pot opri? - Opriţi-mă, vă rog, opriţi-mă! Bineînţeles, nimeni nu aude nimic. - Domnule Pippidi, domnule Pippidi! Pippidi, cofetarul… Tâmpitul, îmi trimite o bezea… Iată şi ultima benzinărie înainte de ieşirea din oraş… Ultimile case… Zidul de incintă al cetăţii… Sunt acoperit cu o peliculă de sudoare… parcă mai lipicioasă decât de obicei… Şi pentru prima oară în viaţa mea… simt că mi-e frică… Poftim, ultima stradă la stânga… Dar bineînţeles că nu pot s-o iau la stânga… Poftim, ultima stradă la dreapta… Dar nu pot s-o iau la dreapta… Încerc, cu un efort suprem, să mă opresc în faţa porţii oraşului… Dar bineînţeles că nu mă pot opri în faţa porţii oraşului… - Ajutor! Ajutor! Ultima mea şansă… cei trei bătrâni care vegetează la soare, veşnic pe aceeaşi bancă, la poarta oraşului… De fiecare dată când trec pe lângă ei… primul zice… „dotat de la natură, alergătorul nostru“… Iar al doilea… „şi frumos ca un înger“… Iar al treilea… „făcut să câştige, ce mai !“… - Domnilor, domnilor… Degeaba. Până când îşi ridică ei privirea spre mine eu am şi dispărut la orizont. Sunt totuşi mulţumit că pot privi în urma mea. Oraşul nu mai e decât o formă vagă, care se micşorează din ce în ce mai mult… un punct… La dracu, ce-s astea? Lacrimi? Am început să plâng? Poftim, în ce hal am ajuns... Alerg plângând... Numai că acum nu mai simt nici un fel de oboseală… Şi nici frică… Pur şi simplu alerg plângând… şi nu înţeleg nimic… Simt doar că lacrimile mi se scurg pe obraji… Şi că asta mă răcoreşte întrucâtva… Să mă şterg de sudoare, nu pot… Braţele mele parcă au paralizat… De fapt, le ţin îndoite, lipite de corp, pietrificate pentru a-mi asigura un profil aerodinamic perfect… În felul acesta semăn cu un bolid… E important să ţii şi capul uşor înclinat în faţă… Simt că aşa mă înşurubez total în aer… că îmi deschid prin aer un coridor ideal… Drumul este aproape pustiu… Din când în când, câte o maşină trece în sens invers… Numai că eu nu mai strig după ajutor... Le surâd doar şoferilor care-mi fac semne cu mâna… Încep să traversez o pădure… Am părăsit şoseaua pentru că făcea o curbă… iar eu sunt obligat să urmez linia dreaptă… Alerg pe o cărare… Urc o colină… Cobor o pantă… Nu mai am puterea de a gândi… Privesc doar peisajul din jurul meu… Acum, principala mea grijă este să nu mă izbesc de arbori… Când alergi atât de repede arborii devin periculoşi… Se înserează… Trec prin oraşe necunoscute… Oamenii dorm la ora asta… Nimeni nu ştie că eu sunt singura fiinţă vie care le străbate străzile… care aleargă prin noapte… Luminile ultimului oraş au dispărut de mult… Întunericul este acum total… Noroc că datorită instinctului meu de alergător reuşesc să evit, în ultimul moment, arborii şi pietrele… Din păcate, păsările de noapte se izbesc din ce în ce mai des de mine… Încerc să-mi număr rănile… Nici nu mai ştiu câte păsări am ucis până acum… Şi chiar animale mai mari, pe care le-am strivit fără să vreau… urletele sălbatice se înmulţesc… şi strigătele de durere… În sfârşit, zorii… Dacă m-ar vedea cineva ar zice că sunt o rană care aleargă… Cu siguranţă că în spatele meu se întinde o nesfîrşită dâră de sânge… Mă apropii de un munte… Ce bine! Aerul e mai rece… O să plouă… Sunt fericit că va ploua… Ploaia îmi va spăla rănile… Şi e bine... Pentru că dincolo de muntele ăsta pe care-l urc alergând... se află marea… Iar în mare… ştiţi că în mare trebuie să intri întotdeauna curat...