::: AUDIO :::
::: TXT :::
Iulian Tănase
Ce-a vrut să spună poetul
Profesoara de Limba și literatura română a scos din geantă o carte cu coperți jerpelite, care mi s-a părut cunoscută, însă nu am fost sigur de asta decît atunci cînd, deschizînd-o, a început să transcrie pe tablă un poem intitulat „Moartea a fost umilită atunci“. Aha, mi-am zis. Și un val de emoție mi-a inundat întregul corp. Aveam treisprezece ani și eram în clasa a șaptea. După ce a transcris pe tablă întregul poem, profesoara ne-a spus să scriem un comentariu despre ce a vrut să spună poetul.
Poemul era acesta:
Moartea a fost umilită atunci. Noi ne-am dat seama.
Îmbrăcaţi în negru, am surîs.
Întins pe spate, cufundat în centrul unui cîmp de flori, bătrînul se întorcea acasă din marea călătorie.
Calul negru, visat de noi într-o noapte, îl trăgea după el.
Sînge din sîngele nostru şi pe deplin adormit, bătrînul îl urma.
Moartea a fost umilită atunci şi noi am surîs. Îmbrăcaţi în negru, ne-am dat seama. Şi încă o dată am surîs cînd calul negru, care ne purta sîngele pe spatele lui ca un cîmp de flori, şi-a întîlnit jumătatea – jumătatea lui de cal şi de floare adormită.
Cînd a nechezat, nu a mai existat moarte. Nimeni nu a mai murit pe pămînt cînd calul negru a pornit în galop, cu bătrînul nostru sînge pe spate, după jumătatea lui. Care nu se îndepărta.
Îmbrăcat în negru, sîngele nostru a surîs.
Îmbrăcat în pielea neagră de cal, înconjurat din toate părţile de un întreg cîmp de flori, galopînd după o jumătate care nu era a lui, bătrînul s-a trezit. Nimeni altcineva nu a mai înviat atunci pe pămînt.
Ce-a vrut să spună poetul? Știam cu exactitate ce a vrut să spună poetul, așa că m-am pus pe scris. Colegii mei, din cîte am putut observa, se uitau lung la poemul de pe tablă, unii ridicau din umeri, alții pufneau și, probabil, îl înjurau în gînd pe autor. Maria avea o privire complet pierdută, dar, chiar și așa, tot era cea mai frumoasă fată din clasă, în timp ce Bogdan, colegul meu de bancă, își flutura degetul mijlociu înspre poemul de pe tablă, avînd grijă să nu îl vadă profesoara. Eu pur și simplu știam care e faza cu acest poem și ce voise să spună poetul.
Am scris așa:
Odată, cînd era tînăr, poetul a avut o iubită. Era o fată roșcată, cu ochi verzi și pielea foarte albă. Avea foarte multe alunițe pe corp, și alunițele acestea erau ca niște stele ciocolatii pe bolta epidermică a trupului ei tînăr. Dar acestea sînt detalii. Într-o zi, iubita lui i-a spus o poveste. O poveste reală. Era despre un bunic al ei, care, bătrîn fiind, a murit. Se întîmplă adesea ca bătrînii să moară. În ziua înmormîntării, bătrînul a fost dus la groapă cu o căruță. Se întîmpla undeva la țară, într-un sat din Sibiu. Și căruța cu sicriul era trasă de un armăsar tînăr, prin venele căruia sîngele clocotea de viață. În spatele căruței, cortegiul funerar era alcătuit din rude, vecini, prieteni, cum se întîmplă. Iubita poetului era și ea acolo, printre rudele îndoliate. În drum spre cimitir, cortegiul s-a intersectat cu o altă căruță, trasă de o iapă tînără, prin venele căreia sîngele clocotea de viață. Cînd cele două căruțe, cea trasă de armăsar și cea trasă de iapa tînără, au ajuns una în dreptul celeilalte, armăsarul a devenit neliniștit. A început să fornăie și să necheze. Apoi s-a întîmplat că armăsarul, căruia puțin îi păsa de mortul pe care îl căra în spate, în căruță, a făcut cale întoarsă, luîndu-o la galop după căruța trasă de iapa tînără. Îmbrăcați în negru, oamenii care alcătuiau cortegiul funerar n-au știut la început cum să reacționeze. După cîteva momente de uluială, văzînd armăsarul cum galopează, cu mortul în spate, după jumătatea lui, au surîs. Unii chiar au rîs. Unii au rîs de-a dreptul în hohote. Despre asta este vorba în acest poem: despre cum moartea se amestecă cu viața și, uneori, viața cîștigă.
În ziua următoare, profesoara a intrat la clasă fără să salute, ceea ce nu se mai întîmplase niciodată pînă atunci. Ne-a spus că este foarte supărată pe noi din cauza lucrărilor pe care le scriseserăm cu o zi în urmă. A făcut o pauză lungă și a spus că mai ales pe mine este supărată. Îmi pronunțase numele tare și apăsat. A venit la mine, mi-a aruncat lucrarea pe bancă și mi-a spus:
– Ce e cu bătaia asta de joc?
Colegii mei se uitau la mine nedumeriți. Ei habar n-aveau ce scrisesem. În clasă era o tăcere mormîntală.
M-am uitat lung la profesoară și am zîmbit.
Asta a înfuriat-o și mai tare.
– Asta e analiză literară?! Asta crezi tu că a vrut să spună poetul în poezia pe care v-am dat-o?
Mi-am dres vocea și am spus:
– Nu, nu asta cred.
– Și-atunci?!
– Asta știu că a vrut să spună poetul, am spus.
Am apăsat pe știu.
– Poooftiiiim?! s-a isterizat profesoara.
– Da, asta știu că a vrut să spună poetul, i-am repetat.
Am apăsat din nou pe știu.Profesoara avea o privire fixă, în care se amestecau nedumerirea și furia.
– Da, doamnă profesoară, asta știu că a vrut să spună. Autorul poemului este bunicul meu. E tatăl mamei mele. Povestea o știu de la el.
– E o glumă? a întrebat profesoara, stupefiată.
– Nu, doamnă profesoară!
Și am scos din geantă un exemplar din cartea în care se afla poemul, cu o dedicație pentru mama mea: „Pentru Rebeca, fiica mea iubită, cu dragoste infinită. Tatăl tău, Sebastian“.
– Rebeca e mama mea, doamnă profesoară.