Eu te-am făcut, eu te omor

---

::: AUDIO :::

urmăriți-ne pe Spotify

::: TXT :::

Iv cel Naiv
Eu te-am făcut, eu te omor

Cum dracuʼ să mori în timp ce te uiți pe geam?
Tot timpul mi-am imaginat o moarte mai eroică pentru mine! Ne naștem degeaba, murim degeaba. Zero control. Și cică între timp „destinul e în mâinile noastre”? Ha ha ha. Cum dracuʼ să cred asta? Suntem niște nimeni, niște pulifrici mânați în luptă de traume. Nu luăm noi decizii, ci abuzatorii abuzatorilor noștri. De când ne naștem, tot ce avem de făcut e să reacționăm la fricile înaintașilor. Să le calmăm neliniștile. Să le reparăm defecțiunile. Decizii... Nu luăm noi nicio decizie, sunt deja luate. Suntem doar niște executanți care au iluzia alegerii. Ah! Mi-aș fi dat o mână, un ochi, un plămân. Orice! Numai să pot lupta în continuare. Să mor cu ei de gât. Asta era „decizia” mea. Și uite c-am ajuns să mor uitându-mă pe geam. 
Ce război de căcat!
Când mă înfierbântasem și eu, s-a terminat muniția. Cred că era prin ziua a patrușcincea, cam așa, când s-a tras ultimul proiectil. Dezertaseră câțiva dintr-o tabără într-alta, muriseră destui, însă războiul era departe de a se fi încheiat. Atunci au ieșit la lumină celelalte arme.
Totul a început cu mașina de ceață. Cu ea am avut prima întâlnire, în timpul unei patrule de rutină până la granița cu boșorogii. Se vorbea de ceva vreme că puseseră laba pe una rusească. Cum de ajunsese la ei? Nu se știe. Doar că lipseau câteva componente și a trebuit să le înlocuiască rapid cu unele chinezești. Făcea drăcia o ceață zdravănă, rusească, care ți se lipea de corp; în ziua aia m-a împresurat cu dușmănie, simțeam moleculele cum îmi intră în coaste și îmi suflă în ureche Davai ceas, davai palton . Aș fi putut să mor asfixiat de bandajul alb, noroc că piesele chinezești mai dădeau erori și între unele molecule de ceață rămânea spațiu, așa, cam cât să bagi lama unui cuțit foarte fin, făcut din speranță. Puteai crăpa această crisalidă imaculată din care renășteai, umed ca un fluture nou-născut, cu aripile lipite de corp, atât de lipite, încât puteai fi confundat cu ușurință cu un om. Deși după șaptejʼ de zile de război, cine mai era om?
	Când am reușit să mă smulg din strânsoarea ceții, eram ca o mașină ieșită de la spălătorie – aveam pletele lipite de umeri, prin barbă îmi șiroia apa, iar ochelarii erau complet aburiți. Războiul nu e deloc practic pentru ochelariști. M-am adăpostit în ruinele unei clădiri, să-mi șterg benoaclele cu un colț uscat al bluzei de corp. Era fix partea pe care o băgasem în pantaloni și mirosea ca dracuʼ, nu mai făcusem duș de o veșnicie. Când mi i-am pus din nou la ochi, am tras un „Futu-i!” printre dinți și am vrut să-i dau jos ca să-i mai șterg o dată. Dar i-am lăsat pe nas și am continuat să mă uit printre zgaibele de pe lentile, mai mult ghicind prin ceață și prin lumina săracă a dimineții silueta de neprivit a Maunei K. Șefa manipulării, regina răcnetelor și mama prostului-gust. Am înlemnit. Ce căcat caută în zona noastră? E clar că nu venise să ne facă astrogramele. Capul ei pătrățos ca o noptieră era sprijinit pe corpul cât un dulăpior de bucătărie. Pe lateral, brațele ca niște butuci se bălăngăneau, neastâmpărate. În spatele acestei masive piese de mobilier-mozaic, vreo doi bunicuți își târâiau bășinile la fel de grațios. Cât de disperat să fii ca să vrei să calci pe urmele ființei ăsteia lipsite de orice eleganță și demnitate? 
	Îmi amintesc că, privind-o, ura și scârba se întreceau în mine, într-o competiție nebună; îmi venea s-o hăcuiesc, dar mă și îngrozea s-o ating. N-am înțeles cum pot oamenii să privească și să asculte o astfel de persoană. Darămite să creadă în ea. Dar, stai! Parcă se mai vedea cineva. Am mijit ochii. În fruntea celor trei care se furișau, era... M-am ridicat să văd mai bine, mda, era greu să-l confunzi pe Denali. Avea statura unui gigant și se mișca întotdeauna ca un animal de pradă care-și vânează următoarea masă.
	Futu-i! Se-mpuțea treaba. Mi-am calculat rapid șansele – aveam la mine o MAR – o mină anti-rid. Aceasta exploda sub forma a mii de particule de acid hialuronic, care intrau pe sub pielea victimelor, oferindu-le pe loc un splendid efect de întinerire care i-ar fi făcut să se vadă ca pe niște „puțoi”, cum ne numeau pe noi, și, cel mai probabil, să se apuce să se ciuruiască unii pe alții. Era una dintre armele noastre experimentale, abia așteptam s-o văd la lucru. Presupunând că aș fi reușit să mă furișez în fața lor, știind perfect zona, aș fi putut să amplasez mina, iar dacă aveau să calce pe ea, i-ar fi amețit pentru câteva secunde și poate i-ar fi făcut chiar să-și ia gâturile între ei. Ah! Ce imagine! Dar în afară de asta, mai aveam o amărâtă de mitralieră cu reproșuri. O armă bună, nimic de zis – dincolo de faptul că activa timpanul și amigdala, inducea și activarea unei gene HAHAHA *03 sau cam așa ceva, care scotea din memorie doar cuvinte combinate în tot felul de reproșuri și îți toca, pur și simplu creierii. Dar acționa cu o mică întârziere și eu aveam nevoie de ceva care să-i doboare PE LOC, ‘tu-i în aripă de obosiți. 
 	Micul meu arsenal era completat de o GLE – o grenadă lacrimogenă eternă. Ai noștri folosiseră, spune-se, un virus care, ajuns la creier, se multiplica vreme de câteva zile în neuronii cortexului prefrontal medial până era eliminat de sistemul imunitar. În acest timp, cel infectat plângea de mama focului. Asta chiar părea bună, dar era în faza beta și încă nu fusese testată decât pe o prizonieră ceva mai în vârstă, care oricum plângea și înainte de a fi expusă. Gilbert și Ian ne promiteau că cel atins de o astfel de explozie ar fi plâns necontrolat între câteva zile, dacă era expus puțin, și toată viața, dacă era nimerit în plin, pentru că, deși sistemul imunitar reușea să distrugă virusurile, neuronii din corona radiata nu se mai refăceau. În fine, nu eram chiar cu mâinile goale, dar n-aveam nimic de distrugere rapidă, în masă, cum mi-aș fi dorit. Sau măcar o drujbă, ca în Pulp Fiction.
	Mai era și raportul ăsta de patru la unu, care îmi aducea aminte de un gangbang de pe PornHub. Așa c-am decis să-i urmăresc, să văd ce gânduri aveau mumiile. Întâi și-ntâi, m-am prins care le era traseul și am tăiat-o rapid pe o stradă paralelă. Am intrat într-una dintre ruinele pe lângă care aveau să treacă și mi-am găsit imediat un punct de observație, la ferestruica unei foste cămări. 
	Mirosea plăcut în dărăpănătura aia mică. A praf, a vechi și a... gem de gutui. Exact ca la bunica. Am început să pipăi și să adulmec, până am dat peste un borcan spart pe unul dintre rafturi. Atent, mi-am băgat degetele în clisa întinsă pe felia raftului și am mirosit. Chiar era gem de gutui. Am gustat. Mmm... Avea mai mult mucegai decât în copilărie, dar mergea. Cu un gest mecanic, am întins mâna din nou. De data asta am nimerit într-un ciob și am scăpat un mic țipăt.
	— Ce-a fost asta? 
	Auzind vocea Maunei K, am împietrit. Era atât de aproape! Prin fereastra spartă am zărit profilul lui Denali. Aproape, atât de aproape. Dacă întindeam mâna, puteam să-l strâng de gât. Dacă nu mi-ar fi rupt-o el înainte, cum era mai probabil. Mi-am ținut respirația. 
	— Ce? Ce-ai zis?
	— S-a auzit ceva.
	Așa cum se întâmplă în astfel de momente, barba mare și încâlcită mă atingea pe piept și îmi venea să mă scarpin al dracuʼ de tare. Unul dintre bocanci parcă mă mușca de picior. O picătură de transpirație mă gâdila pe ceafă. Am strâns din dinți și am așteptat zecile de ore care au trecut până când au pornit din nou bătrânii. Liniștea dintre noi a păstrat secretul, fiind tulburată doar de niște zgomote îndepărtate.
	— Ți s-a părut, a zis Mauna K, icnind în timp ce-și reașeza sacul pe umăr.
	— Suntem, totuși, în zona lor, a șoptit timid unul dintre babalâci.
	— Ți-e frică că vine vreunu’ și ți-o bagă pe la spate? s-a hăhăit celălalt.
	— Șșșt! a făcut Denali. Nici nu visează puțoii ce le pregătim.
	Și, înainte de a se întoarce cu totul și de a-și continua drumul, a mai aruncat peste umăr, chiar în direcția geamului meu:
	— Da, da, nici nu visează! 
	Chiar, oare ce ne pregătesc scârbele? Și de ce-i așa sigur pe el Denali? Acum, că trecuseră de geam, îi vedeam bine. I-am examinat, scărpinându-mă cu poftă în barbă – fiecare căra în spinare câte un sac destul de voluminos. Altfel, nu păreau înarmați. Mă rog, exceptând pulanul care mângâia cracul pantalonilor de camuflaj ai lui Denali. Dar pe ăla îl purta și când era pace.
	Instinctiv, am băgat în gură degetul care mai avea urme de gem de gutui, mmm, ce bună era porcăria!, întrebându-mă cum dracuʼ de nu-i auzisem. I-am urmărit în continuare cu privirea, uluit că nici acum nu li se auzeau pașii. M-am uitat mai atent la picioarele lor și am observat că încălțările, care mi se păruseră înfășurate în pungi din nailon, cum mai poartă bătrânii ca să nu se ude pe picioare, le erau, de fapt, învăluite în ceață. Reușiseră nenorociții să folosească mașina de ceață ca să-și facă pașii neauziți. 	
Nu era de bine. Futu-i! Simțeam că ne coceau ceva urât de tot. Mai urât decât zâmbetul lui Denali. Și chiar mai urât decât mersul Maunei K. I-am urmărit pas cu pas, bătăile inimii mele răsunând mai tare decât pașii lor, deși inima mea era și ea învăluită în ceață. Nu din cea rusească, dar ceață. Partea bună era că știam locul ca-n palmă. Mă puteam ascunde cu ușurință printre carcasele de mașini carbonizate, printre ruinele clădirilor și pe după baricadele ridicate chiar de noi din diverse resturi. N-aveau cum să-mi scape putorile!
	Mă cam dureau genunchii, nu mai făcusem atât mersul piticului din școala generală. Ochelarii îmi cădeau întruna de pe nas și mi-am julit mâinile tot târându-mă prin dărâmături. Degetul la care mă tăiasem îmi sângera în continuare, dar n-aveam timp să stau să-l bandajez. Eram hotărât să nu-i pierd din ochi. În câteva minute, canaliile au ajuns la cortul nostru de campanie, instalat lângă depozitul de alimente. Prin cap îmi treceau tot felul de posibilități. Or fi venit, oare, să fure provizii? Parcă-s prea încordați pentru un banal furt de provizii. Sau vor să le otrăvească? O fi, oare, doar una dintre echipe? Dacă am fost și eu urmărit? M-am uitat mereu în spate și împrejur. Deși, cu picioarele împachetate în ceață... Ne pregătesc un atac-surpriză? Să mă duc să-i anunț pe-ai noștri? Dar asta ar însemna să-i scap din ochi.
	Și peste toate aceste gânduri, ca un uriaș borcan cu gem vărsat, era curiozitatea din care nu mă puteam abține să nu gust. Ce pizdele mamelor lor vor să facă?! Am rămas țintuit după câteva pubele de gunoi răsturnate. Ajunși într-un colț din spate, cei doi boșorogei pe care nu-i știam au pornit pe câte o latură a cortului nostru de campanie. În recunoaștere, am bănuit, pentru că i-am văzut pe Denali și pe Mauna K rămânând pe poziții și deschizând toate rucsacurile. Au scos câteva recipiente măricele și au început să moșmondească la ele. Or fi bombe? Probabil, cadouri de Crăciun nu par! Scarabeii ăia grizonanți s-au întors și părea că totul e în ordine, pentru că au continuat toți patru să umble la rucsacuri. În scurt timp, Denali a scos din buzunarul vestei un cuțitaș cu care a făcut grijuliu, de parcă împărțea tortul nepoțeilor, câteva tăieturi în materialul zdravăn al cortului. Apoi, și-a pus fiecare câte o mască, dar nu din alea ca-n vremea pandemiei, ci unele mult mai profi.
	Mă uitam la ei ca la film. Mirat de tupeul lor, fascinat de simplitatea gesturilor, indignat de fluiditatea cu care se mișcau. De unde morții lor știu așa de bine ce au de făcut? Cine îi antrenează așa de eficient? Cum de nu le tremură mâinile? Și ce dracuʼ vor să facă?
	Când am priceput că recipientele alea erau niște pompe artizanale, cam ca cele de stropit grădina, și că furtunașele pe care le băgaseră în cort prin tăieturile făcute de Denali aveau să infiltreze un gaz otrăvitor, fapt care explica și prezența măștilor, m-a copleșit panica. 
	Futu-vă-n gură de șerpi bătrâni, ați venit să vă împroșcați veninul aici! De frică, mi-am amintit de cele două GP-uri pe care le aveam agățate de interiorul vestei. GP-uri, adică grenadele cu pârțuri pe care reușiseră să le meșterească Gilbert și Ian, folosind niște bacterii care se activau la 37,6 grade Celsius, adică temperatura intestinelor umane, și fermentau în prezența unor enzime produse de intestinul gros. Gazele rezultate erau cu adevărat teribile și ca frecvență, dar în special ca duhoare – un amestec de hoit și ou stricat, ținute la macerat într-o baie de balegă. Păcat că astea erau utile doar dacă mai aveai încă o armă cu care să-i poți mătrăși în timp ce se țineau de năsucuri. Și n-aveam. Dar trebuia să fac ceva – le-am aruncat rapid, prima către ei,  a doua, în direcția în care bănuiam că se vor retrage. Partea bună e că n-au făcut zgomot, aterizând una – pe un petic de iarbă bogată, cealaltă – într-un ochi de nisip. Nici de explodat, n-au explodat, firește. S-a auzit doar fâsss-ul lor obișnuit și aerul s-a umplut de un miros oribil, care a ajuns în scurt timp până la mine. Însă libidinoșii nici nu s-au clintit. Ce dracuʼ? Ah. Acaparat de panică, ignorasem complet că purtau măști.
	Și-acum, ce căcat fac? Mă țineam de nas și încercam să gândesc. MAR-ul ieșea din discuție, era prea complicat de instalat. Mitraliera cu reproșuri nu era letală și mi-ar fi dat de gol poziția. Rămânea GLE-ul. Da. Asta ar face zgomot și probabil că ar auzi și cei din cort. Dac-or mai fi vii!
	Nu era timp de alte pregătiri. Am aruncat grenada și am nimerit piciorul Maunei K, care a țipat ca din gură de șarpe. M-am băgat imediat într-una dintre pubele și, prin fundul crăpat al acesteia, i-am urmărit. Inima îmi bătea mai-mai să-mi spargă pieptul. Denali a sărit primul: văzând grenada, a înțeles situația și a luat-o la goană, agățându-i din mers pe doi dintre camarazi. Cât despre Mauna K, n-am văzut nicicând un dulăpior mai sprinten. 
	Grenada a explodat în urma lor, atingându-i probabil prea puțin pentru a le smulge vreo lacrimă, dar cu vreo două suspine pe cocoașă tot i-a însemnat. Am așteptat câteva zeci de bătăi de inimă până să ies din pubelă, apoi am alergat până la rucsacuri și am înșfăcat unul dintre ele. În buzunarul lateral am dat de o mască pe care mi-am pus-o imediat pe față. Am examinat în grabă recipientul care semăna cu o pompiță și am remarcat că avea un soi de robinet. L-am închis, am aruncat furtunașul și, luând rucsacul în spate, am fugit cât mă țineau picioarele către intrarea în cort.
	Cu pletele lipite de fruntea transpirată, cu ochelarii căzuți pe vârful nasului, unde se sprijineau pe marginea măștii, am intrat. I-am găsit pe Irma, Xavier, Hugo și Irene prăvăliți în scaune, privindu-se unii pe alții, inerți. Deși eram în mod cert o apariție nefirească, s-au uitat la mine de parcă aș fi fost o pală de aer străveziu. Mi-era clar că fuseseră intoxicați cu ceva, doar că nu știam câte de grav e. 
	— Irma, Irma, ești bine? 
Am zgâlțâit-o de umeri. 
	Dar ea privea în gol, nici veselă, nici tristă. Story of my life.  Întotdeauna îmi plăcuse Irma, dar nu reușisem să am decât acest efect asupra ei. Am încercat s-o scot din cort. Pe drum l-am zărit pe Xavier, care întorsese capul spre mine, și, sperând că era mai puțin afectat, am urlat:
	— Xavier, ajută-mă! Sunteți intoxicați.
	Din spatele măștii, vocea mea suna dramatic. Xavier a înclinat puțin capul, atent de parcă ar fi văzut o veveriță cu trei picioare. Dar totul a durat o secundă, ca și cum și-ar fi zis „Ah, nu, aia era coada”, apoi a revenit la starea de letargie. Era clar: nu mă puteam bizui pe nimeni. Am reușit s-o târăsc afară pe Irma. Auzind tot tămbălăul, s-au apropiat de mine încă niște oameni de-ai noștri, printre care Gilbert și Ike. I-am oprit la intrare, explicându-le în câteva răcnete că, fără mască, vor avea parte de aceeași soartă. Din alte câteva zbierete au înțeles situația și au fugit să recupereze rucsacurile de lângă cort. 
	Jumătate de oră mai târziu, își reveniseră cu toții, deși încă mai aveau reacții cam întârziate. Cu măști pe față, am cercetat recipientele, le-am întors pe toate părțile și am căzut cu toții de acord că babalâcii plănuiseră să ne intoxice cu nepăsare. Cel mai îngrijorător era că mizeria aia de gaz al nepăsării, care cică ar fi conținut ceva din clasa benzodiazepinelor (așa mi-au explicat Ian și Gilbert, n-am avut decât să-i cred pe cuvânt), nu avea niciun fel de miros, ceea ce ne-a băgat într-un trip destul de paranoic. „Adică se poate întâmpla oricând? Oriunde?” Am decis să facem de gardă în jurul bazei și în punctele-cheie. Cine n-are boșorogi să se păzească de ei.

(Fragment din volumul Eu te-am făcut, eu te omor, Humanitas, 2023)