::: AUDIO :::
::: TXT :::
Alexandru Lamba
Șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte
La câteva zile după mini-vacanța de ziua națională, am mers să iau treizeci și cinciul, așa cum făceam în fiecare dimineață, de la capătul liniei, ca să mă ducă la lucru. Și m-am surprins întrebându-mă dacă va apărea și „elfița”. Asta era o fată care urca, uneori, câteva stații mai încolo. Înaltă și subțire, cu părul lung, blond deschis, mereu îndreptat perfect. Nu știam unde coboară, mergea mai departe de stația mea. Porecla mi-a venit a doua oară când am văzut-o, pe negândite. Tot pe negândite mi-a venit și ideea să stau ca să cobor odată cu ea, să văd unde merge.
Dar n-o făcusem. Oare de ce? Și de ce tocmai în acea dimineață îmi zbura mintea la ea? Așteptasem un semn? Dacă da, o făcusem fără să realizez. Dar probabil că nu fusese asta. Probabil că acum, în perioada asta, conștientizam cel mai dureros cât de mult îmi lipsea o pereche, iar imaginea ei îmi venise în minte întâmplător, asociată cu autobuzul în care urma să urc.
Am continuat să rumeg gândul. Poate, dacă s-ar așeza lângă mine, atunci… mi-aș putea spune că nu vreau s-o deranjez și aș rămâne până la stația ei. Mi-aș putea spune mie asta, pentru că eu am nevoie să mă mint singur tot timpul.
Poate azi… Poate, dacă ar rămâne, l-aș da dracului de lucru, doar ca să merg cu ea. Deci, așteptam un semn de la ea sau de la destin?
Îmi începusem rutina zilnică destul de lent. Când m-am uitat la ceas mi-am dat seama că sunt în pericol să pierd autobuzul. L-am văzut în stație și am grăbit pasul, atât cât am putut, fără să fiu nevoit să gâfâi. Respiratul pe gură era exclus pe o asemenea vreme, ca asta de care aveam parte. Bine măcar că nu mă puteam umple de noroi pe pantaloni. Era bun la ceva și gerul năprasnic.
Dar am avut noroc și autobuzul nu dădea semne că ar vrea să plece fără mine. Am urcat, mi-am făcut un bilet și m-am așezat. Pe locul de la geam, lăsându-mi ghiozdanul pe cel dinspre culoar, să-l pot elibera ușor, la nevoie. Când, ce să vezi? În mijlocul autobuzului, gesticulând nervos, șoferul:
– Dă-te jos, femeie, zicea, că iar mi te piși aici și io nu mai… Hai, dă-te jos, am spus!
Mititel, un pic chel, încercând să pară sever, stătea crăcănat, să arate că nu dă înapoi. Pe un scaun, ceva mai în fața mea, o bătrână:
– Nu mă dau! Tu ești șoferul, condu mașina!
M-am uitat un pic mai atent la femeia care-l înfrunta și, într-adevăr, părea că o arde mai pe boschetăreală. Avea mâinile înfășurate în fașe de tifon în loc de mănuși, purta un palton cam ponosit, căciulă de blană artificială cu urechi care-i atârnau peste obraji. Pe scaunul de lângă ea ținea două plase de rafie și-o poșetă scorojită. Totuși, m-am gândit, ăsta nu-i un motiv să o dea afară din autobuz, nu? Și de ce șoferul? Probabil că bilet n-avea, dar pentru a afla asta ar fi trebuit s-o legitimeze un controlor.
– Hai, femeie, că io nu mai stau după tine! Ăsta-i treizeci și cinciul, merge la autogară, nu pe Brândușelor, unde mergi tu. Așa că, hai, jos! Nu-mi trebuie să-mi faci iar mizerie, să stau după tine să…
Pe de altă parte, o fi având și omul motivele lui să vrea s-o ușuiască. Numai el știa ce probleme-i făcea.
– Mă, cu cine m-oi fi confundând tu, că eu nu fac nimic!
– Da, te confund! Uită-te la tine cum arăți!
Și numai ce s-a repezit omulețul, i-a înșfăcat femeii bagajele și i le-a dus afară, în stație.
– Bine, acolo să le lași, a zis bătrâna și, anticipând ce avea să urmeze, sau știind din experiența altor dăți, s-a înfipt cu amândouă mâinile în bara scaunului din fața ei. Eu nu cobor, ești șofer, condu mașina! Eu merg la autogară!
Și poate că aș fi rămas așa, uitându-mă ca prostul, ba la bătrâna ancorată de bară, ba la bărbatul mărunțel care nu știa de unde s-o apuce, dacă un alt privitor, până atunci pasiv, nu s-ar fi decis să intervină.
– Să vă ajut? A zis un tinerel oacheș, îmbrăcat îngrijit, cu ochelari de soare și cu un smartphone într-o mână. Și a dat să o prindă cu mâna cealaltă pe bătrână de braț.
Asta m-a întors pe dos de tot. M-am ridicat și am făcut doi pași spre ei:
– Mă scuzați, am zis, de ce vreți s-o dați jos pe femeia asta din autobuz?
Ca un făcut, tinerelul și-a dat seama că are ceva extrem de urgent de comunicat pe telefon, deci s-a așezat la locul lui și și-a coborât privirea în ecran. Lăsat singur, șoferul a încercat să mă înfrunte, dar cam moale:
– Domn’le, știți câte probleme-mi face? Aruncă mizerie pe jos, mi se pișă pe scaune. Aici stau oameni, domn’le!
Avea ochi inteligenți, poate era doar într-o pasă proastă. Bun, m-am gândit, deci o să meargă cu vorba bună. L-am simțit pe om. Poate și cei aproape un metru și nouăzeci și o sută de kile ale mele vor ajuta.
– Domnule, am spus blând, e foarte frig afară. Azi chiar e frig!
Și mi-am legănat ușor capul în semn de negație. Să îi fie clar că nu sunt de acord s-o zboare pe femeie afară, în ger.
S-a uitat la mine surprins, de parcă i-aș fi spus ceva de care habar n-avea. Adevărul era că-n acea zi chiar era zgribău. Anormal de frig pentru începutul iernii. Și-a dat și el seama de treaba asta, pentru că, deși bombănind în continuare despre boschetarii care nu au ce căuta în autobuze și despre oamenii cărora le e milă de ei, dar nu-i iau la ei acasă, a coborât și i-a adus femeii plasele înapoi, așezându-i-le pe jos, la picioare.
Apoi a mers la el în cabină și a pornit.
– Tu ești șoferul, a ținut bătrâna să aibă ultimul cuvânt, tu să conduci mașina!
Tinerelul cu telefonul i-a aruncat o privire, fără să spună nimic. Foarte bine, nu aveau niciun drept s-o dea jos. Poate e murdară, poate miroase, dar…
Și, ca un făcut, la stația următoare a urcat elfița. Mi-am luat rapid ghiozdanul în brațe, însă din cele două locuri libere ea l-a ales pe cel de lângă boschetăreasă, nu pe cel de lângă mine.
Fragmen din romanul Șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte, Editura Litera, 2022