::: AUDIO :::
::: TXT :::
Alina Nelega
Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat
Fericirea o cuprinde treptat, pe măsură ce gustă aerul acrișor al nopții, lumea există altundeva și aici nimănui nu-i pasă de cerul înstelat, doar ei – ar putea să se înalțe și să contemple planetele de la egalitate, să zumzăie printre ele – acolo nu există sus sau jos, nu există sunete, nici priviri, nici emoții, nici gânduri, doar corpuri cerești luminate de soare sau de alte stele, altele și altele, mereu altele, mereu noi, uluitoare – la un semn le face să dispară și să apară, privește cu un ochi, apoi cu celălalt, apoi din nou cu amândoi – și se întinde în iarbă, în răcoarea jilavă, ar fi meschin să-i fie frig tocmai acum – așteaptă să răsară și să apună alte stele. Undeva în lumea asta mare se găsesc telescoape strălucitoare de vânzare, expuse nonșalant, cu lentilele lor sensibile și șlefuite cu grijă, îndreptate spre cer, în magazine elegante cu vitrine fosforescente, iluminate cu îndemânare. Acolo oamenii se iubesc, merg la petreceri, fac muzică, se nasc, se bucură și se ucid, se despart de cerul înstelat, scriu cărți și semnează tratate, decid soarta popoarelor și cred că ei susțin universul, dar habar n-au că de fapt tot cerul ăsta greu și înstelat se sprijină pe privirile celor ca ea, altfel s-ar prăbuși peste noi și praf ne-ar face. Sunt pasageri, sunt singuri în cele patru vagoane ruginite care scârțâie asurzitor la curbe, își iau rămas bun pe peronul de-acasă, ne sunăm mâine, zice Nana și o ia spre centru. Ea urcă într-un autobuz aproape gol – ce-i cu fețele astea îngrijorate, ce-au toți de tac așa, de ce sunt grăbiți – străzile sunt pustii, unde-au dispărut oamenii? Urcă greu cele cinci etaje, liftul tot nu merge, deschide ușa larg, se așteaptă ca ai ei să se bucure, dar numai Ștefan o întâmpină cu țipete de fericire și-i sare-n brațe. Jeni vine repede după el și i-l smulge, asta-i acum – nici de copil nu se mai putea atinge? Treci în baie imediat și dezbracă-te, aruncă tot ce ai pe tine. Rucsacul i-l scoate pe balcon, are mânuși de plastic în mâini, îi strigă de după ușă: nu cumva să bei, apa e contaminată, îi dă un capot de-al ei, pe ăsta poți să-l iei. Bine, n-o să bea, dar avea neapărat nevoie de un duș, ce contaminare visau. Dă drumul la apă și se săpunește, maică-sa bate disperată în ușă, închizătoarea iese din holz-șuruburi. Ce-i, ați înnebunit, nici să mă spăl nu mai am voie? Tu pe ce lume trăiești, urlă maică-sa. A explodat Cernobâlul, armata împarte sticle de apă plată și pesmeți de război, ești nebună, vrei să mori în chinuri? Îi dă un prosop să se șteargă de clăbuci, îl pune pe urmă precaut într-un sac și-l scoate și pe ăla pe balcon. Taică-său îi bagă în gură cu sila două pastile mici, rozalii, le ții sub limbă, să se topească încet, e iod, te protejează de radiații. Ce radiații, nu simt nicio radiație. Ce vorbești!? spune el fericit în îngrijorarea lui, e ca după explozia atomică – și iarba e iradiată, până și covorașul de la intrare – am luat un detector Geiger de la cazarmă și mi-a măsurat praful, e mult peste limită. Unde erai ieri pe la două, te-a plouat cumva? Da, zice ea, dar ne-am adăpostit. Degeaba te-ai adăpostit, era ploaia radioactivă, te-a prins. El știe, are antrenament profesionist pentru asemenea situații. Păi atunci, dacă și-așa o să murim cu toții, și eu cel mai repede, totuna e dacă fac duș sau nu, ce mai contează. Și reintră în baie, se spală amănunțit, apa curge fierbinte peste ea, era nevoie de Cernobâl să le dea apă caldă, măcar o să moară curată.
Fragment din romanul Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, Editura Polirom, 2019