::: AUDIO :::
::: TXT :::
Augustin Buzura Vocile nopții „Taci dracului, făcu el speriat. Cu din astea intrăm la huliganism!” „Din păcate, ăsta-i folclorul!” „Și Vătafu îți imaginezi ce ar putea zice? Mă ia cu friguri!” „Dar, de fapt, cine-i ăsta?” mă înteresai eu. „Păi, zice el încurcat, trebuie să fie un grangure mărișor, din moment ce m-au frecat toți ca la poliție: Știți ce sarcini importante aveți? Știți cine vine? Știți pe cine reprezentați? Și tot așa până mi s-a făcut sete. Și nu mi le-a spus un nimeni, ci chiar tovarășul Dumitrache, în prezența directorului! Lasă folclorul ăsta, îmi făcu el conspirativ cu ochiul, caută mai bine niște rime la combinat, plan, cincinal, depășire, mulțumire, că doar știi și tu ce se poartă!” și crezând că îmi face plăcere aminti iar presupusele mele cunoștințe de literatură și folosofie. I-am spus că nu e bine să-l considerăm pe Vătafu aprioric tâmpit, că, deci, ar fi mai corect să caut niște vechi culegeri de folclor, dar, enervându-se că-mi dădeam prea mult cu părerea, luă o neașteptată distanță și, cu toată gravitatea, mă asigură că „vom discuta în altă parte” dacă nu-mi voi duce sarcina la bun sfârșit: nu era în toane bune, se chiar speriase, ori, poate, ideea unei posibile deplasări îl făcuse să-și piardă mințile? Ne ne mai amenințase până atunci, iar momentul în care o făcea era cu totul nepotrivit; la urma urmei eram niște bieți amatori care făceam tot ce se putea, iar tovarășul respectiv n-avea decât să vadă rapsodia Română, dacă de noi nu-i plăcea. „Plătesc dacă nu-mi realizez planul, îmi șopti Macovei, dar nu mă poate obliga să-i plac ăluia!. N-are decât să danseze el cu Stănculescu dacă nu-i convine!” „Tot ce mi se spune să fac refuz automat, din principiu, fi de părere Goran, și, în momentele acelea, aauzindu-l pe Macovei, trebui să-i dau iarăși dreptate. În consecință, luând un aer grav, preocupat, lăsând impresia că îmi era frică de discuția din „altă parte”, începui imediat, după prima piruetă, să improvizez strigături filosofice a la Ars Amatoria: „Foaie verde și-o lalaea / Berkeley cu gândirea sa / A negat materia!” Sau: „Buchner, Voght și Moleschott / Sunt vulgari de nu mai pot!” Macarie mă ascultase foarte atent la prima – tăcu, la a doua – dădu semne de iritare, nu prea avea habar despre ce e vorba, numele respective nu-i spuneau nimic, dar când i-am lansat la urmă și pe materialiștii vulgari, ori dansul și îmi atrase atenția că nu erau cadrul și locul potrivit pentru glume ce se pot interpreta și așa mai departe. Discursul lui, mult mai lung, conținând toate formulele la modă, rostit în crescendo, făcu impresie, verbul a interpreta își dovedise eficacitatea, numai că în urma lui oamenii se mișcară crispați, fără chef, strânși parcă de costumele intrate la apă la spălat, atmosfera era atât de încărcată, încât începeam să-mi regret ieșirea și, în consecință, îmi dădeam toată silința să mă mișc bine, deși era mult prea târziu: instructorul fierbea, nu-și lua o clipă ochii de pe mine, striga neîntrerupt la partenera mea, căreia îi prevedeam în final un leșin spectaculos, deoarece o simțeam cu clocotește, cum își reține râsul ei exasperat: mi-ar fi fost suficient să-i spun să nu mă calce pe picioare, pentru ca scena să ia foc; n-am făcut-o atunci și nici în pauză când Filip găsi că era de datoria lui să ne atragă atenția și că frații noștri din secții lucrează un sfert de oră în plus pentru ca noi să-i reprezentăm cu cinste, iar noi, din păcate, etc. (...) A doua zi, Filip îmi și ceru strigăturile; eu însă uitasem de ele – fusesem cu Goran să chituim niște geamuri la un contabil de la Alimentara din cartier – fapt care l-a înfuriat la culme: „Și-acum cu ce mă prezint? Tăcem, ai? Ne facem că nu știm ce ni s-a spus? Păi, ce-or să-mi facă ăștia!” I-am spus că poate să conteze pe inspirația mea, dar, după prima strigătură, m-a făcut inconștient. „Foaie verde trei scaieți / Nu fiți agnostici, băieți!” La a doua, însă: „Decât vătaf peste noi, / Mai bine ți-ar sta la oi, măi!” A râs până și el, relaxat, apoi a intrat în panică, a întrerupt repetiția și a cerut insistent ca totul să rămână între noi, firește, pentru a-și asigura prioritatea la turnat, cum aveam să mă conving în zilele următoare, când numărul celor ce au ținut să asiste a repetiții a crescut brusc; eu însă, simțindu-le privirile curioase, nerăbdătoare, mă gândii că ar fi mai bine să-i decepționez: am dansat, prin urmare, ireproșabil, m-am străduit să strig niște lozinci banale, pe rimele date, ănsă, cu toate acestea am fost chemat la sediul UTC, unde Radu Stroescu și încă doi au ținut să aibă cu mine o discuție prietenească: ce-mi doresc, ce nu-mi convine, care-i atmosfera din echipă, ce cred despre Filip și despre ceilalți colegi etc.
(Fragment din romanul Vocile nopții, apărut în 1980 la Editura Cartea Românească)