::: AUDIO :::
::: TXT :::
Dorian Dron
Neuroleptic
Am văzut‑o prima oară acum câteva zile când îşi desfăcea bagajul. I‑a căzut din ghiozdan tubul de acrilic şi a călcat pe el. Conţinutul a ţâşnit pe covor şi s‑a întins într‑o pată de muştar. Nu şi‑a cerut scuze. Nici nu i‑a păsat că eram în cameră. Şi‑a dat jos tricoul crem, găurit de ţigară în dreptul umărului, şi‑a apucat părul cu ambele mâini, l‑a răsucit într‑un coc asiatic şi l‑a prins cu un băţ de sushi.
Habar n‑aveam de unde l‑a scos, dar mi‑am imaginat că e iluzionistă. Bine, o iluzionistă mută, rămasă în blugi şi sutien, care se preocupa de mişcările ei. Cu coada ochiului, căci mi‑era teamă să o privesc mai mult, am apucat să‑i văd mâna întinzând tricoul peste pasta vâscoasă. Apoi a început să frece covorul în sus şi‑n jos, ridicând din când în când cârpa ca‑n Lavadora lui Amorsolo. Îi admiram perseverenţa, căci, fără să vrea, prin pânză dădea naştere unei lumi noi. Mâinile ei asistau la o nouă cosmogonie cu referinţe clare în cea originară. Legenda spune că Dumnezeu şi Satana stăteau pe o bucată de pământ, nu mai lată decât trupurile lor. Şi cum stăteau ei şi se uitau la apele ce înconjurau insula, pe Dumnezeu l‑a luat somnul. Iar diavolul văzând că Dumnezeu doarme a vrut să‑l arunce în mare şi să scape de El. Numai că Dumnezeu nu se clintea, oricât de tare îl împingea diavolul. Cu cât încerca mai mult, cu atât pământul de sub ei se mărea, acoperind încet apele şi creând lumea. Şi aşa răul a stat la temelia binelui, învins de propria vanitate.
Încercarea ei de a scoate pata din covor semăna cu crearea uscatului din legendă, întregul covor devenind în mâinile ei o pânză improvizată, dincolo de care se năştea viaţa. Şi când zic viaţă spun culoarea din tubul de acrilic ce căpătase voinţă proprie şi se prelungea pe parchet ca un nisip împins de palele unui ventilator. Garsoniera se umplea cu viaţă şi pasiune. Lucra încet, adăugându‑i banalei curăţenii valenţe artistice. Până şi broboanele de transpiraţie care coborau uşor pe sâni păreau desprinse dintr‑un tablou. Căuta să pătrundă în lumea mea cu toată fiinţa ei. Şi o făcea cu zâmbetul pe buze, nepăsându‑i că dintr‑o culoare vărsată pe covor viaţa mea putea lua o altă direcţie.
*
În multe zile doctorița mea e ciudată. Pare prinsă în gândurile ei şi nu mă ascultă. Dar mă pune să vorbesc. Îi place timbrul meu, că altfel m‑ar lăsa în cameră. Dar obosesc şi eu, iar imaginile nu sunt clare. Mi‑ar plăcea să nu mă mai chinuie. Căci n‑aş şti ce să îi spun mai mult. Care o fi scopul pentru care mă întreabă? Că n‑am făcut nimic. Sau poate de aia, că n‑am făcut nimic, vrea să afle ce‑aş face. Habar n‑am. Dar nici ea nu e corectă cu mine, simt că ascunde ceva. Să spună şi ea, aşa m‑ar ajuta. Să vorbim deschis. Dar ea n‑o s‑o facă, cică nu e deontologic. Nu ştiu de ce se tot dă după regulamente, în camera asta suntem doar noi. N‑aş da‑o în gât. Vrea în fiecare zi să afle numai despre mine. De ce, când, de ce am renunţat, care au fost motivele, cum mă simt? Dimineaţa aşteaptă orice schimbare de comportament ca să‑l noteze. Chiar am prins‑o de câteva ori că se încruntă în spatele nenorocitului ăluia de caiet. I se vede cuta de deasupra nasului când strânge fruntea. Nu îi convine când nu iese ca ea. Zici că în caietul ăla are drumul meu în viaţă şi când spun vreo prostie dă din cap a dezamăgire. De ce nu îmi spune ceva? Tace şi notează. Aş vrea s‑o aud şi pe ea. Mi‑aş dori să se apropie de mine şi să lase băţul asta din cur. Nu îmi face bine. Mă simt inconfortabil.
Chiar acum mă uit cum îşi aranjează şuviţa pe după ureche şi deschide atent caietul negru. Citeşte ultimele rânduri şi pare uimită. Îşi muşcă buza uşor, apoi își trece vârful limbii peste adâncitura lăsată de dinţi. E în lumea ei, iar pentru câteva secunde uită că sunt şi eu în cameră. Se vede că o frământă ceva. O trădează vena de la tâmpla dreaptă care pulsează pe sub piele. Pare că are o zi proastă, poate a certat‑o soţul. Sau poate că nu e fericită. Dar ce e fericirea până la urmă? Mă gândesc că ea, fiind terapeut, ar trebui să fie o persoană fericită care vrea să mă facă şi pe mine să fiu aşa, nu? Poate că acasă chiar studiază cum trebuie să facă oamenii fericiţi şi o să vină să‑mi spună şi mie secretul. Fericirea mea vine din curbura picioarelor ei. Mă intrigă pielea fină ce porneşte de deasupra pantofilor. În unele zile îşi pune câte un ciorap pe gleznă şi atunci îmi este dragă. Nu vine cu fusta mai lungă de genunchi şi asta mă binedispune. Înseamnă că are încredere în mine. Şi apoi, puf, ceva se schimbă. Mă regăsesc în floarea din vaza ei. Mereu alta, mai colorată. Am început să‑i ghicesc stările în funcţie de flori. Când vine cu câte o zambilă îmi dau seama că e bine, că ceva frumos i s‑a întâmplat cu o seară în urmă. Când vine cu o crenguţă de tei, o văd departe, prinsă în nişte gânduri care o scot de multe ori din realitate. Atunci mă urmăreşte mai greu. Dar de multe ori îi văd ochii trişti, umezi. Iar când vorbim despre relaţii, starea i se amplifică, de parcă ar vrea să plângă sau să apuce vaza şi s‑o spargă. Ezită să‑mi spună mai multe despre ea sau despre mine, o simt, dar poate că îi e teamă. Oare are voie să vorbească cu mine? De ce să nu vorbească, până la urmă, că eu îi spun tot.
(Fragment din romanul Neuroleptic, Editura Litera, Colecția Biblioteca de Proză Contemporană, 2023)