::: AUDIO :::
::: TXT :::
Elena Vlădăreanu
August
Înainte de începerea sezonului
Acum că ajunseserăm în sfârșit în cetate, am respirat ușurată, mi-am desfăcut hanoracul pe care mi-l legasem la brâu și mi l-am pus sub cap, m-am întins pe spate, cu ochii închiși și mâinile zvârlite în lături. Era soare, cald, zumzăiau niște albine și un vânt recișor, prăfos îmi sălbăticea părul. Simțeam transpirația adunată la spate sub tricou și sub jeanși, așa că m-am bucurat de răcoarea pământului.
Vorba vine cetate, nu era tocmai o cetate, poate fusese cândva, sigur scria despre asta în micul muzeu din parcare, dar nu aveam nici un chef să intru și să aflu ceva mai mult decât ceea ce aveam în față și decât ceea ce știam deja, mi se rupea de cetatea lu pește, eu nu aici îmi doream să fiu sau mă rog, îmi doream și nu-mi doream și oricum pe cine ar fi interesat ce-mi doream eu. Acum erau doar ruine și pietre colțuroase acoperite de plante pitice, de stepă, iarba era măruntă și deasă și aspră, din loc în loc câte o floricică mică, albastră, de ochiul-lupului inevitabil îmi amintea de nu-mă-uita, numele acestei floricele tot timpul îmi făcuse rău, de când eram mică. Mamai-mea cânta un cântec cu Myosotis-nu-mă-uita și eu simțeam cum în mine se face alb și gol și rece, era chestia asta cu cineva care este tot timpul uitat sau cu cineva care o să mă uite sau cu mine care o să uit pe cineva. Cineva atât de iubit până la un moment dat. Un timp am stat așa, cu ochii închiși, copiii mișunau pe acolo, îi auzeam cum aleargă și se minunează și se hăhăie. Încerc să-ți reconstitui mirosul, îmi spusese într-una din ultimele noastre întâlniri. Și gustul. Cu ele e cel mai greu. Adică pot să-mi amintesc locuri, cum erai îmbrăcată într-o zi sau în alta, cum zâmbeai sau cum ai râs, dar mi-e foarte greu cu mirosul și cu gustul tău, mi-a spus atunci și deși nu i-am răspuns, știam foarte bine despre ce vorbește. Eram ca de obicei în micul lui Ford gri și cumva o știam amândoi, ceea ce avem nu are cum să fie mai mult.
Într-un târziu am deschis ochii și cerul era imobil și albastru și foarte sus, doar câteva pete închise din loc în loc, poate vine furtuna, mi-am spus, sau poate totuși nu. De această zi o să-mi amintesc toată viața, mi-a mai venit, brusc, așa, va fi o zi perfectă, am completat, gândindu-mă străfulgerat la peștii-banană, ceva mă împingea tot timpul spre melodramă, romantizam tot timpul, în cele mai nepotrivite situații. M-am întins după geanta lăsată alături, am răscolit după telefon, dar era descărcat. Aș fi fotografiat cerul, i-aș fi trimis lui poza și i-aș fi scris, nu mă puteam lecui de această meteahnă, de a imagina iar și iar, la nesfârșit, imagini și cuvinte pentru el: nu e așa că și tu vezi același cer?
Asta cu ziua perfectă nu fusese chiar un gând spontan, acolo, între ruine. Încă de dimineață îmi dăduse târcoale. Poate bucuria copiilor când Seba a anunțat că o să mergem să vedem o cetate genoveză. Sau poate chiar ideea în sine, nu de a veni încoace, ci de a pleca așa, într-o mică escapadă cu toții în a doua zi de Paște, când de regulă noi nu facem nimic, doar ne chiorâm în ecrane și mâncăm resturi de la masa de cu o zi înainte. Sau poate cum se apucase el să le explice copiilor, așa, ușor didactic, dar și cu drag,
A fost o cetate construită acum mulți ani, era un punct strategic aici, iar dacă e genoveză înseamnă că nu numai turcii, despre care sper că știți, accentuând special pentru Adi, și nu numai grecii, despre care la fel, sper că știți, că au trecut prin zona asta, ci și… atenție…
Italienii, răspunsese calm Adi, cu zâmbetul ăla mic, al lui, de șoricel, ridicându-și cu un deget ochelarii pe nas, mă topeam după el când făcea asta.
Eram cu toții în bucătărie, la masă, Ade, ca de obicei, plimba lingura prin castronul cu cereale și lapte, Seba strângea vasele, eu mai trăgeam încă de cafea, m-am întins spre Adi și i-am ciufulit părul castaniu,
Știai tu ceva, nu, ai auzit tu pe undeva, și am chicotit amândoi,
Mda, adevărul e că am vorbit recent la școală.
Dar eu nu știu, a vociferat Ade, vreau să mergem!
Noi toți vrem să mergem, a spus atunci Seba, era bine dispus și buna lui dispoziție mă bine dispunea și pe mine, dar și deschidea robinetul cu vinovăție,
Mă duc să scot mașina, voi faceți bagajele în timpul ăsta, a mai zis în timp ce se ridica de la masă. Și-a luat cheile de pe pantofar și a ieșit, nu a apucat să închidă ușa, că s-a pocnit din cauza curentului.
Să le spunem și lu frati-miu?, am alergat după el.
Era deja la lift,
Sigur, sună-i, poate vor și ei să meargă.
În juma de oră eram toți în mașini, noi cu Adi și Adela, frati-miu cu Crista și cu Misha. Cum nu se mai întâmplase de foarte mult timp, Paștele picase anul ăsta de 1 mai, toată lumea avea așa, un aer de vacanță de vară, mai era și foarte cald, prima zi fără ploaie și cu aproape 30 de grade din primăvara asta. Șoseaua era aglomerată, chiar prea aglomerată ținând cont că nici nu începuse sezonul, toată lumea părea că migrează spre Est.
Am închis din nou ochii și am încercat să-mi golesc mintea, concentrează-te asupra respirației, îmi spuneam, dar degeaba, gândul îmi fugea doar la el, trecuseră deja trei săptămâni, de fapt nu știam dacă deja trei săptămâni sau doar trei săptămâni, dacă ar fi fost ultima întâlnire sau doar una dintr-un șir de întâlniri, niciodată nu știam prea bine cu el, apoi:
Mamsi, mamsi, am auzit-o pe Ade, m-am ridicat în fund, ea alerga spre mine cu un mănunchiuț de laptele-cucului, Seba era puțin mai încolo, fuma, un grup de turiști înarmați cu binocluri și aparate foto tocmai intrase în cetate și oamenii începuseră să se împrăștie, erau toți cam de aceeași vârstă, nemți probabil după trăsături, la vreo 60-65, deși vreo doi nu aveau mai mult de 45, aproape numai bărbați, doar vreo două femei între ei, după haine, toate pământii sau kaki, și după pălării îmi păreau a fi observatori de păsări, abia apoi am văzut într-adevăr la unul în mână un identificator și am fost încântată, cu ei mi-ar fi plăcut să fiu, acum aș pleca, țac-pac, Ade a răsfirat florile deasupra mea,
Confetti cu floricele peste mamsi!
Adi se furișase într-o firidă, probabil de acolo se aruncau acum 500 de ani ghiulelele sau apa fiartă, îi vedeam spatele micuț în tricoul alb cu dungi și părul ciufulit de culoarea castanelor, acum, în soare, aproape roșcat. Misha era cam somnoroasă, se agățase de gâtul maică-sii în timp ce frati-miu potrivea camera foto,
Hai să facem cu toții o poză, Ade, Adi!, i-a strigat pe copii și ei au alergat înspre el ca niște pui de găină, s-au întors și vreo doi din grupul cu păsările, le-am surprins privirea amuzată și zâmbetul, probabil păream așa, de la distanță, un grup simpatic și fericit, Seba și-a stins țigara cu vârful adidasului, apoi s-a aplecat și a luat mucul, l-a morfolit într-un șervețel și l-a băgat în buzunar.
Doar dacă veniți toți în jurul meu, am spus, simțeam uneori nevoia să mă alint.
Sigur, putem să venim în jurul tău, mi-a răspuns frati-miu, nici nu mi-a venit să cred că mă luase în serios, nu mă așteptam la atâta bună-voință, nici nu o meritam de altfel.
Ade și Adi au venit lângă mine, Ade mi s-a înghesuit în brațe, în timp ce pe Adi abia îl simțeam, era ca și cum atingeam conturul de aer al cotului lui și nu cotul lui, în ultimul timp îl simțeam cum crește, cum devine timid și frumos, tot mai frumos, cum încep să-l stingherească atingerile, abia dacă mă mai lăsa să-l pup, când îi ciufuleam părul mai că se enerva, dar încă avea așa, un aer de băiețel, cu zâmbetul lui furișat.
Mamsi, te iubesc, mi-a mormăit Ade în ureche, apoi a început să mă pupe pe obraz și pe gură și să râdă cum făcea de când era foarte mică, uneori mă gândeam la ceilalți și la ce zic ei când ea mă pupă așa, dar cumva eram ușurată că încă e mică, o copiliță, știam că timpul o să se pună între noi, știam prea bine cât de stânjenitoare devin la un moment dat atingerile celorlalți, ale părinților, că vrei să îți construiești o carapace din care să nu mai ieși și unde nici o mângâiere să nu te poată strivi, așa că mă bucuram că Ade încă nu avea carapace, mai puteam să copilărim o vreme.
(fragment din volumul August, Nemira, 2021)