::: AUDIO :::
::: TXT :::
Lavinia Braniște Mă găsești când vrei Vorbeam la telefon cu orele și când răspundeam și duceam la ureche poza lui de profil, simțeam că-mi bag un cablu în ceafă și mă conectez la mintea lui. Când începea să vorbească, simțeam cum curge electricitatea. Am vrut să-i spun că are o forță capabilă să țină în echilibru un sistem solar, o gravitație căreia nu-i scapă nimic. Am vrut să-i spun că mă simt dezbrăcată când vorbesc cu el, pentru că mă vede. Că pot să-i spun orice și el înțelege, și înțelege nu numai vârful făcut din cuvintele pe care le spun, ci tot muntele de gheață care atârnă. După câteva zile, am vrut deja să-i spun cât de fericită sunt când îl aud, pentru că eram, într-adevăr, fericită. Atât de fericită încât mă credeam frumoasă. Bine că nu i-am spus. Pentru că mintea mea mi-a mai făcut farsa asta înainte, și nu o dată. Pentru că inima mea era acid sulfuric și el a fost o picătură de apă care a căzut în ea. Ne-am întâlnit în aeroport. Mergeam la Amsterdam pentru un interviu și am ajuns la Otopeni foarte devreme. Era ianuarie și se dezghețau nămeți noroioși, iar traficul era infernal, așa că mi-am luat o marjă mare. Până la urmă am ajuns prea devreme și m-am așezat la o cafea. Mi-am pus căștile în urechi și, timp de mai bine de jumătate de oră, m-am uitat în telefon la o emisiune. Am tot zâmbit, fiindcă emisiunea era amuzantă, iar când s-a terminat și am ridicat ochii din telefon, l-am văzut la masa din față, întors un pic într-o parte, către mine, privindu-mă și zâmbind și el ușor. La controlul de securitate a rămas în urma mea, dar s-a așezat la același rând. M-a privit de la distanță. S-a uitat la mine prin tocul cu scanner când o femeie în uniformă mi-a pipăit sârmele de la sutien. La poarta de îmbarcare a apărut din nou pe un scaun în fața mea, ceea ce începuse să mi se pară un pic ciudat. Dar măcar nu s-a mai uitat la mine. Și-a scos o carte să citească și m-a lăsat să-l privesc eu. Arăta bine, era înalt și sportiv și avea o privire luminoasă. În timpul îmbarcării am uitat de el câteva minute, poate zeci de minute. Primisem un loc la fereastră, la una dintre ieșirile de urgență, iar stewardesa a venit imediat să mă atenționeze și să mă întrebe, în engleză, dacă mă simt confortabil în această postură. Am zis tare „yessss” și am lungit s-ul și m-am simțit curajoasă, apoi am început să studiez cu atenție instrucțiunile de pe ușă: cum să tragi de mânere, cum să arunci ușa afară. Ușa de 17 kilograme. Știu despre mine că în situații de urgență îngheț. Dar am o mare încredere în piloți. Am încredere că au fost îndelung testați. Să-mi amintesc, totuși, să arunc ușa afară, pe aripă. Și apoi, când însoțitorii de bord începuseră deja să închidă, cu ambele mâini, compartimentele de deasupra capului, l-am văzut pe el cum se apropie și-i spune băiatului de lângă mine că-i oferă la schimb locul lui, pe rândul al doilea, dincolo de perdeluță, cu prânzul cald inclus. - Mi-ai face o mare favoare, prietene, aș vrea să stau lângă colega mea. Băiatul s-a dus. Și eu m-am fâstâcit și m-am uitat pe geam și el a văzut în obrazul stâng că zâmbesc. A fost un început frumos. A renunțat la o masă caldă ca să stea lângă mine. O hotărâre pe care n-am mai văzut-o la nimeni, niciun bărbat nu s-a mai decis niciodată atât de repede că vrea să-și sprijine cotul pe mânerul dintre scaunele noastre, să-mi simtă căldura brațului, iar eu pentru prima dată n-am tras cotul ca arsă când ne-am atins. Câteva secunde niciunul dintre noi n-a știut cum să înceapă. - Bine că sunt lângă ieșirea de urgență, am zis, continuând să mă uit pe geam. - Te ajut să deschizi, dacă o să fie nevoie, a răspuns. Și a întins mâna și a zis că-l cheamă Victor. Aveam o carte în buzunarul scaunului din față și el a zis c-a citit-o. I-aș fi pus întrebări să-l verific, dar din păcate eu nu țin minte detalii din ce citesc, întâmplări, replici, le uit pe măsură ce dau pagina, țin minte doar ce-am simțit în timp ce citeam. Era clar că vrea să mă agațe, că se setase pe modul ăsta, și era clar că avea tertipurile. L-am lăsat să facă ce știe. Să conducă el jocul. Mai târziu, când aveam să-i spun ceva mai apăsat, că ăsta e un joc pe care el l-a condus de la bun început, mi-a zis că nu înțelege despre ce joc e vorba. - Am făcut ce-am simțit, mi-a zis. Și totul a curs. N-a fost niciun joc. Dar sunt sigură că a înțeles ce-am vrut să spun. Fiindcă el înțelege tot. M-am gândit prea mult la el după aceea. M-am gândit atât de mult încât am generat cu forța minții un univers paralel în care noi doi eram împreună. Un univers în care am rămas pe veci ca-n avionul ăla, într-o întâlnire în care simțeam cum se deschid ca florile, una după alta, promisiunile pentru viitor – mic sau mare, nu conta. A urmat o discuție despre cărți, filme, muzică, oameni care ne plac sau nu, se potriveau toate atât de bine încât am avut impresia c-a fost trimis pe urma mea de un algoritm. Și apoi a devenit foarte personală discuția, ne-am împărtășit din viețile noastre, am râs unul de altul și eu i-am zis că nu fac pipi în tren decât între Ploiești și București, fiindcă e sigura bucată de șină bună și trenul nu te zgâlțâie. - Ce copil ești! a zis. S-a uitat lung la mine. - Pot să-ți dau părul după ureche? M-am gândit că e un psihopat, dar de ce să-i spun nu? Începuserăm deja coborârea. (Fragment din romanul Mă găsești când vrei, Editura Polirom, 2021)