::: AUDIO :::
::: TXT :::
Serenela Ghiţeanu Înainte de Apocalipsă Ziua începe scrâşnit când e înnorat, dependenţa de lumina soarelui ţi-a rãmas, degeaba aprinzi becuri, efectul nu e acelaşi, amâni cafeaua şi deschizi geamul larg, pui ceva pe tine şi începi sã îţi mişti corpul, nu faci gimnasticã ci doar te mişti ca o insectã care a ieşit din pãmânt şi se dezmorţeşte. Respiri adânc şi îţi reciţi mantra, apoi deschizi ochii şi cauţi cu privirea frunzişul copacilor. Ştii cã trebuie sã îi priveşti cu respect şi cu admiraţie, dacã nu fac parte din regnul tãu nu înseamnã cã nu au inteligenţa lor. Ai trecut de etapa cu literatura de dezvoltare personalã, ţi-ai creat propria reţetã de supravieţuire în aceastã lume în care crezi în Dumnezeu dar nu te duci la slujbã, ştii cum ar trebui sã mãnânci sãnãtos dar nu respecţi multe dintre reguli, mai ai în casã, totuşi, un televizor, îl deschizi seara pentru foarte puţin timp şi numai pe anumite canale, la anumite ore, ştii cum trebuie sã îţi gestionezi emoţiile negative dar nu îţi reuşeşte de destul de multe ori. Renunţi la cafea şi pui apa la fiert pentru o canã de cacao, renunţi la cereale şi scoţi din dulap nişte covrigei dietetici, apoi din frigider un mãr şi o portocalã şi te decizi chiar sã fierbi un ou. Zahãrul a dispãrut de mult din bucãtãria ta dar asta nu înseamnã cã o datã pe lunã nu îţi oferi o casoletã cu baclavale mici, din supermarket. Te iritã emisiunile de la TV cu „chefi”, în care s-a ajuns sã se vorbeascã despre orice numai despre o mâncare cât de cât normalã nu. Obsesia mâncãrii e criticatã peste tot dar cultul ei e cu atât mai prezent. Noroc cã tu nu ai cont pe reţelele de socializare, nu ai cãzut în capcana asta. Un dram de libertate. Telefonul sunã şi Mihnea, fostul tãu coleg de liceu, te anunţã cã a murit profesorul Livescu. Îţi dã detalii despre înmormântare, care are loc peste câteva ore, iar tu promiţi cã vei veni. Uiţi sã îl întrebi de unde are numãrul tãu de telefon. Livescu fusese profesorul vostru de românã şi un adevãrat personaj al oraşului. Se retrãsese demult, nu mai primise vizite, nu mai publicase cãrţi şi articole, nimeni nu ştia ce fãcuse. Nu avusese copii, doar o soţie mult mai tânãrã. Când ai creat „Paper&Book-Shop” în fosta casã a bunicilor, unde şi locuiai, nimeni nu a crezut cã vei putea trãi din asta. Anticariat dar şi loc unde puteai face xeroxuri şi printa documente de pe Net şi de pe stickuri ar fi fost ceva sortit eşecului dacã nu te-ai fi aflat atât de aproape de centrul oraşului, pe o strãduţã la vedere. Sau dacã ar mai fi existat un alt anticariat în oraş. Sau dacã nu ai fi ştiut sã îţi aduci public pentru vânzarea de carte, organizând în fiecare sãptãmânã seri de lecturã gratuite pentru copii. Unele cunoştinţe îţi sugerau cã te-ai ratat, cu studiile pe care le aveai, în aceastã pseudoafacere, cum o numeau ei, care îţi asigura doar un trai la limita decenţei. Tu considerai cã eşti liberã şi ceva mai departe de o lume urâtã. Când erai adolescentã, te îmbrãcai ca o doamnã de altãdatã, ca sã fugi de rochiile care se gãseau în magazine la sfârşitul anilor ’80. Gãsiseşi la bunica nişte catifea, cu care te-ai dus la croitoreasã, gãsiseşi nişte rochii de-ale ei în stare foarte bunã şi îi purtai inclusiv bijuteriile. Moda vintage era departe, în viitor, dar ieşeai în evidenţã şi evitai astfel hainele croşetate, pe care le purta toatã lumea. Cumpãrai cãrţi „la pachet”, din librãrie, şi mai ales de la anticariate. Pe atunci, erau patru anticariate în oraş. Nu te gândeai cã vei deveni într-o zi anticarã. În nebunia anilor ’90 nu te-ai pierdut ci ai fãcut studii dupã studii, aşa cum alţii îşi umplu cãmara toamna. Ai încercat sã lucrezi în învãţãmânt dar dupã câţiva ani ai abandonat. Ai lucrat apoi ca bibliotecară deşi era un job sub calificarea ta. Dupã moartea bunicilor ţi-a venit ideea anticariatului. Deja oraşul nu mai avea niciunul. Sunt zile în care nu intrã în magazinul tãu decât câţiva oameni. Printre caietele cu foi albe, creioane cu vârful ascuţit perfect şi printre cãrţile vechi, te simţi ca un faraon în piramida lui, desigur, pãstrând proporţiile! Te gândeşti uneori cã vei fi gãsitã într-o zi, mumificatã, iar oamenii aceia ai viitorului vor încerca sã descifreze cãrţile dar nu vor fi în stare. Am intrat deja în lumea aceasta nouã însã nu putem sã o admitem cu toţii. Faţã de profesorul Octavian Livescu ai avut sentimente amestecate în liceu. Arãta ca un boier de altãdatã, vorbea cu totul altfel decât ceilalţi profesori şi fãcea trimiteri la perioda interbelicã de parcã o trãise el însuşi. Se amãgea, poate, cã are o a doua viaţã, în imaginaţie, acolo, într-o Românie dealtfel idealizatã, cum aveam sã constatãm mai târziu, dar le oferea şi elevilor lui, o lume ca variantã alternativã la aceea a dictaturii. Ce îi atrãgea pe elevi la orele lui nu erau lecţiile despre un scriitor sau altul, ci lumea despre care el vorbea, o lume liberã şi strãlucitoare, cea de dinainte de 1947. Le spunea anecdote din viaţa scriitorilor, le arãta fotografii de epocã, îi fãcea sã asculte la pick-up cântece cu Maria Tãnase, Jean Moscopol şi Cristian Vasile şi nu l-au auzit niciodatã adresându-se cuiva cu apelativul „tovarãşe”. Avea ceva de ascuns dupa 89 sau era prea târziu pentru a-şi mai permite elanuri revoluţionare? Nimeni nu a ştiut. S-a pensionat înainte de termen şi a dispãrut din atenţia publicã. Era, oricum, vremea altora.
(Fragment din volumul Înainte de Apocalipsă, Editura Humanitas, 2023)