::: AUDIO :::
::: TXT :::
Lavinica Mitu Bărbatul fără cap Ultimul tată Trenul InterRegio 1893 pleacă din Bucureşti Nord la 13.30 şi ajunge la Slatina la 17.18. Titu Găeşti Goleşti Piteşti. Staţionează cincisprezece minute. Îmi iau geaca, sticla de Pepsi şi cobor pe peron. Îmi aprind o ţigară şi îl sun. După câteva apeluri intră mesageria vocală. Nu, nu vreau să las un mesaj. Burniţează şi mă gândesc că aş putea să îmi iau o cafea caldă din gară. Telefonul îmi vibrează în buzunar. Nu e el. Doar Marius. Vrea o cafea. Cu lapte. Şi două pliculeţe de zahăr. Ai putea să cobori şi tu, îi scriu, dar şterg mesajul şi număr picăturile de apă de pe ecran. Îmi aprind a doua ţigară şi scot portofelul din buzunarul interior al gecii. Nu am hârtii de un leu. Aş putea să încerc să schimb la magazinul non‑stop, dar rămân pe peron, a început să îmi fie frig şi mă întreb câte minute aş face pe jos până în Bascov. Dacă mai stă acolo. „Trenul InterRegio Bucureşti Nord – Slatina va pleca din staţie de la linia doi peste zece minute. Vă rugăm să vă îndreptaţi spre peron.” Ce faci, tati? M‑ai sunat? Eram în curte. Îi recunosc vocea guturală de fumător abia trezit din somn. Suntem în gară aici, mai stăm câteva minute. Poţi să vii? şi ştiu exact ce‑mi va spune, deşi mă încăpăţânez să încerc pentru a nu ştiu câta oară să cred că de data asta va fi altfel. N‑am bani, tati. Şi îi spun că nu îmi trebuie bani, că nu de‑aia l‑am sunat, vreau doar să îl văd. Nu pot, tati, că nu am maşină, mi s‑a stricat săptămâna trecută. Nu poţi să iei un taxi? insist eu. N‑am cum. Nu‑s bani, tati, înţelege, habar n‑ai ce amărât sunt, a trebuit să mă împrumut de pâine şi de ţigări, cu ce să fac bani dacă m‑a lăsat maşina. Las că mai vii tu. Poate oi fi mai bine atunci şi o să am să îţi dau şi ţie. Aş putea să repet că nu pentru bani l‑am sunat, dar îi spun că îl înţeleg, trebuie să închid că pleacă trenul, el tuşeşte şi îl aud cum bea ceva şi ştiu că e vodca cu care se trezeşte, vodca cu care adoarme şi cea care îi face mâinile să nu mai tremure. Marius mă întreabă de cafeaua lui. N‑aveau, îi răspund şi mă aşez pe scaun, geamul e fisurat şi lipit cu scotch maro, aş putea să apăs cu degetul până ar ieşi pe partea cealaltă şi îmi imaginez că de fapt apăs într‑o meduză şi corpul ei se desface şi se închide inel pe arătătorul meu. Închid ochii. Miros de tutun şi de început de iarnă. Scot o gumă de mestecat din rucsac şi îl văd pe tata în Loganul lui alb, care de fapt nu este al lui, proaspăt bărbierit ca întotdeauna când iese pe traseu, are mereu două‑trei lămâi mici în portieră, ce faci cu ele, îl întreb şi el îmi spune că îşi parfumează mâinile, nu‑i frumos, tati, să îţi miroasă mâinile a ţigară, mai ales că, vezi tu, tot timpul când am câte o clientă, cobor din maşină, îi deschid uşa, sărut mânuşiţele, domniţă, mâinile, să ţii tu minte, sunt primele pe care ţi le vede omul, ia arată‑mi, aşa, să ai mereu unghiile îngrijite, să nu uiţi ce te învaţă tatal tău, că eu ştiu multe despre viaţă, dar le păstrez pentru mine că oricum nimeni nu înţelege. Trenul pleacă cu şuieratul lui ascuţit şi bătăi sacadate pe şine. Simt cum mi se face greaţă şi tâmplele mi se încordează dureros, mă încrunt fără să deschid ochii, aş putea să plâng de ciudă, dar aleg să mă înfurii, aş putea să fiu dezamăgită, dar aleg să blestem în gând. Încerc să dorm, mai sunt aproape două ore până acasă şi acolo cineva îşi va aduce aminte să mă întrebe cum este la facultate, cineva se va bucura să mă vadă, cineva, ea, va fi mândră de mine chiar dacă orgoliul sau ruşinea nu o vor lăsa să îmi spună asta. Încerc să îmi aduc aminte dacă am luat cutia de Codamin din baie, aş putea să caut în rucsac, dar Marius mă va întreba dacă mă doare iar capul, va ofta şi se va gândi că din nou migrena mea ne va strica weekendul, eu o să zac în pat şi el va trebui să le dea din nou explicaţii părinţilor lui, care vor fi convinşi că de fapt nu am vrut să îi văd, şi oricum, nu putea şi el să îşi găsească o iubită sănătoasă care să nu se plângă tot timpul de câte ceva, în loc să se bucure de studenţie şi de tinereţe el stă după fundul uneia cu care ei nu au fost de acord de la început. Ce educaţie poate să aibă cineva care vine dintr‑o familie destrămată, a destrăma, destram, vb. I. ║ Din des1 + tramă ║ 1. Refl. Şi tranz. (despre ţesături sau obiecte ţesute) A (se) zdrenţui (prin desfacerea şi ruperea firelor). 2. Tranz. A desface, a afâna un material textil fibros, în vederea eliminării impurităţilor şi a unei prelucrări ulterioare, lor chiar le e ruşine cu alegerea asta, lui de ce nu i‑ar fi, pentru că impurităţile le ascundem bine‑bine sub preş, nu‑i aşa? ce‑i ăla divorţ? nu există! Nu se poate ca taică‑tu să fie chiar atât de rău cum spui tu, sunt sigur că exagerezi, poate chiar a avut omul treabă, aşa încheia fiecare discuţie pe care o aveam după ce trenul oprea cincisprezece minute în Piteşti, eu sunam, aşteptam, nu se întâmpla şi mă urcam înapoi în tren. Peste vocea mea se bulucesc dintr‑odată vocile tuturor oamenilor din vagon. Deschid ochii, îi văd îngrămădiţi la ferestre, trenul nu se mai mişcă, cineva ţipă în spatele meu, doi controlori aleargă pe culoar spre locomotivă, Marius nu mai e lângă mine şi nu reuşesc să îl găsesc printre călătorii care gesticulează și se agită în cutia metalică cu perdele albastre, murdare şi cu tiv descusut. Mă ridic de pe scaun şi scot şi eu capul pe fereastra deschisă, când şi cine a deschis‑o? n‑am auzit nimic, mă uit înspre locomotivă şi îi văd pe şase dintre taţii mei. Cinci în faţa trenului, unul pe linia care virează spre stânga, prin spatele depoului.
(Fragment din volumul Bărbatul fără cap, Editura Polirom, 2022)