Mircea Cărtărescu. Theodoros

::: AUDIO :::

::: TXT :::

Mircea Cărtărescu
Theodoros

Căci după o vreme în care am călăuzit corăbiile pe mare, adunând multă roadă din asta şi chivernisindu‐ne, şi având nume prea bun între locuitorii acelor ostroave, pe tovarăşul nostru Sisoe l‐a apucat stenahoria, şi nu‐i mai priia nimica din ce mânca şi n‐avea somn noaptea, de umbla de colo‐colo ca o stafie, încât ce‐a fost el slăbănog de când se ştia, dar acum i se vedeau coastele prin cămeşă ca la măgarii cei răpănoşi, iar ochii‐i luceau în găvanele capului. Se uita doar la corabiile de pe‐ntinsul mării şi murmura mereu: „Pânză irosită, stânjeni de pânză irosită zadarnic...“ şi iarăşi bolea. Până ce într‐o dimineață s‐a pornit să facă ceva ce nici unui om de pe lumea asta nu i‐a dat prin cap, cu toate că e firesc şi de mare folos dacă te gândeşti după ce‐ai văzut asta întâiaşi dată, cum spunea părintele meu de‐atâtea ori: „Dă, Doamne, min‐ tea rumânului cea de pe urmă!“ A apucat pinsula şi colorile, legân‐ du‐le la brâu, s‐a cățărat pe catart şi‐a‐nceput a văpsi chipuri şi vestminte şi case şi fiare ale codrilor pe pânzele umflate ale barcazului nostru, pre numele său Aletheia, încât în trei zile a umplut‐o pe prima şi cea mai largă, unde‐a‐nfățişat Vestirea de Bine a Ar‐ hanghelului Gavriil cu fecioara Maria sfiită în fața lui şi spunând „Să‐mi facă Domnul după voia Sa“. Mândră cadră, de‐ar fi putut sta în catapeteasma oricării biserici. Iar pe a doua pânză a catar‐ tului a zugrăvit botezul Domnului nostru Iisus Hristos la râul Iordanului, cu porumbielul Sfântului Duh coborându‐se din ceruri peste capul său. Iar pe a treia pânză se‐nfățişau trei cruci pe dealul Căpățânii, iar pe cea din mijloc era Mântuitorul răstignit între tâlhari, şi era atât de minunat zugrăvit, de nu‐l puteai privi fără să ți se ivească lacrămi în ochi. Pe trinchetă, la prora, Sisoe a mai făcut o zugrăveală ce zicea că e Ierusalimul Ceresc, rotund şi stră‐ lucind ca diamantul, arătându‐se‐n nori asemenea curcubăului când plouă cu soare. Când am ieşit în larg prima oară cu barcazul astfel încondeiat, mai ceva ca un ou de Paşti, se aduna toată sufla‐ rea din porturi să ne vază sosind, şi oamenii dădeau în genunchi şi se‐nchinau ca la minune. Iar celelalte corăbii ce străbăteau Cycla‐ dele se apropiau de a noastră pre cât puteau şi se holbau cu lunetele la pânzele noastre aşa frumos zugrăvite şi umflate de vânt. Înce‐ puseră a ne numi Biserica Plutitoare şi se jurau că o mireasmă de tămâie şi sfințenie se răspândea pe fața apelor jur‐împrejurul barcazului, ajungând până la pântecele corăbiilor acelora.
Însă de la un timp l‐a cuprins iarăşi lungoarea, şi toate pânzele zugrăvite a‐nceput să le socotească nimica, şi i‐a lăsat pe învățăcei să zugrăvească, pe când el doar le arăta ce să facă. Zile‐n şir, stând răstignit pe iarba din ostrov, se uita la cer, uitând să mai bea şi să mai mănânce, iar ucenicii îl auzeau murmurând: „Atâta întin‐ dere irosită...“ Într‐o zi se sculase hotărât şi scrisese carte la toți arhonții Levantului, de la cei din Elada la egipțieni, africani, evrei şi sirieni, unde grăia astfel: „Înălțimile voastre, multe sfinte lăcaşuri, şi creştineşti, şi evreieşti, şi mahomedane, au deasupra lor o boltă aidoma cerului, pe care meşteri zugravi din vechime au în‐ fățişat puterile nevăzute şi neasemuite ale Creatorului nostru, unul singur, fie că‐l numim Dumnezeu, sau Allah, sau Cel Care Este. Şi este bine şi frumos să fie aşa, fiindcă tot credinciosul, vierme al pământului, are sperarea, ca fluturele, să iasă din coconul sicriului ca ființă înaripată şi să zboare spre ceruri. Astfel că orice boltă sau turlă de pe‐un locaş de închinăciune e icoana cerului de la care aşteptăm cu toții mântuirea.
E însă drept ca imitările de boltă cerească să fie pline de chipuri sau de împletituri măiastre, înfățişate în nemaivăzute colori, iar al lor archetypos, cerul însuşi, să rămână gol şi simplu, ca oul proaspăt ouat, fără podoabe şi slavă? Noi socotim că nu e drept, şi iată ce‐am ticluit, sfătuindu‐ne cu oameni bătrâni şi înțelepți. Cu plecăciuni peste plecăciuni şi uitându‐ne la domniile voastre ca la îngerii din ceruri, vă facem rugăminte să ne puneți la îndemână, fiecare după puteri, bani, hrană şi schele pentru o mie de zugravi de subțire, pe care ne însărcinăm să‐i găsim şi să‐i aducem pentru cea mai mare lucrare de la Facerea lumii încoace, la care umilitul vostru servitor, Mitrofan, zis şi Sisoe, cel mai umil dintre zugravi, se încumetă şi‐şi pune capul pentru izbândirea ei. Anume că, îm‐ preună cu zişii ucenici, vom ridica schele pe toată bolta cerească şi, aidoma lui Michel Angel cel din vechime, dar pe o întindere de zece mii de ori mai mare decât a avut el la Vatican cetate, vom zugrăvi tot cerul, clopotul sfânt de deasupra ținuturilor Voastre, cu icoana neasemuită a Proniei cereşti, în care topi‐se‐vor toate cele văzute şi nevăzute, de la îndepărtatele stele neutronice până la buclele din care, la scara Plank, e țesut spațiul‐timp, de la toate soiurile de virusuri ce aduc boli îngrozitoare până la încrengăturile tuturor speciilor de plante, fungi şi animale având omul drept cunună, de la hidrogen până la oganesson, elementul numărul 118, de la Big Bang la Big Crunch, de la Alfa până la Omega. Iar toate, împletite în chip măiastru, vor alcătui, văzut de pe pământ, chipul Fiului Omului în splendoarea sa miraculoasă. Aşa încât toată fi‐ ința va deveni o biserică de închinăciune, topită în slavă şi străjuită, la margini, de sfinții heruvimi.“
Puternicii lumii acesteia au încuviințat, iar ucenicii s‐au pus pe treabă. Bolta rotundă a cerului a fost întâi acoperită cu un strat de stuc, bine udat cu apă din mări, iar deasupra lui meşterii, suiți pe schele tot mai înalte pe măsură ce lucrarea înainta, au zugrăvit în fresco minunea lumii întinsă pe toată înălțimea şi lărgimea colosală a bolții cereşti, luminată de soare, lună şi stele şi umbrită pe alocuri de nouri. Lucrul a durat un an întreg, la capătul căruia oamenii de pretutindeni, muieri, bărbați şi prunci, şi bătrâni gâr‐ bovi, au ridicat ochii spre cea mai neasemuită privelişte îngăduită unor ochi omeneşti. Fiecare şi‐a zărit acolo chipul între nenumăratele fețe din care se alcătuia Fiul Omului, cu ochii lui cenuşii ce toate le văd, fiecare şi‐a desluşit acolo trecutul, dar şi căile, altfel ascunse, ale sorții sale viitoare.

(Fragment din Theodoros, Editura Humanitas, 2022)